OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum
OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum
OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
eseu<br />
frabilă devenită o floare de dovleac (nimica toată <strong>–</strong> din<br />
subconştientul lui), craterele unui vulcan stins, care duc<br />
spre centrul pământului „coborând / în locuinţele subpământene<br />
ameţite de frumuseţea lumii / părăsite: stafii<br />
ale vechilor cauze, pentru care / au murit atâţia în secolul<br />
20” etc... Imagini care intră şi ies, precum într-o<br />
oglindă magică: „Ne-am putea reîntâlni / într-adevăr,<br />
pentru o clipă, la o nouă inversare a polilor/pământului.<br />
Mă auzi ”, ce ar putea fi nu imagini obsedante redate<br />
nouă prin glasul unui poet, ci semnele încifrate al unui<br />
profet al poeziei. Lumea aceasta „oprită la porţile / simţurilor<br />
noastre” (din poemul Dosarul de securitate) e<br />
lumea ieşită din „mâlul memoriei încet, greoi”, pe care<br />
o îndură în captivitatea gândurilor şi simţurilor cu care<br />
îl încearcă în vis Creatorul suprem şi înţelese acum ca<br />
trepte şi pricini care îi încuviinţă destinul în poezie.<br />
„Nimic nou în zare”, se întreabă undeva. Şi ce vedem<br />
noi, nu e demonul care îl va răscoli, ci ispita de care<br />
avem atâta nevoie „să suim până în apropierea craterului<br />
/ Mării Liniştii, pe Lună” <strong>–</strong> pentru a înţelege de ce<br />
ficţiunile lui LIS operează cu fapte probabile. Ne-am pus<br />
mereu întrebări şi ni le vom pune mereu, pentru că nici<br />
Hamlet n-ar fi descoperit dedesubturile unei lumi croite<br />
nu tocmai după chipul şi asemănarea Creatorului ei.<br />
Dacă... dacă n-ar fi pus la timp fatidica întrebare. Rostul<br />
ei însă e dacă până la urmă toate astea chiar meritau a<br />
fi puse. Cu cea de a 12-a carte de poezie, „Craterul<br />
Platon”, Ed. Vinea, 2008, Liviu Ioan Stoiciu face un salt<br />
în timp şi peste timp, într-o altă dimensiune a timpului<br />
de acum, fără să uite o clipă avertismentul platonian de<br />
alungare a poeţilor din cetatea numai de acela închipuită.<br />
Aici ne sunt puse o serie de întrebări „care au<br />
ajuns să se sfâşie până la urmă între ele”... Suntem aici<br />
ca în cetatea platoniană, adică ai nimănui. Abandonaţi<br />
de poet pe o insulă fără viitor: „Uitaţi-vă ce strălucitoare<br />
a mai crescut pe aici / buba rea” (buba rea). E „craterul<br />
platon” o carte de poezie care să ne pună dinainte confesiunile<br />
unui aspirant la „Domnul Amărăciune” <strong>–</strong><br />
urând viaţa <strong>–</strong> cum spunea Emil Botta, sau e „steaua numită<br />
amărăciune” (destinul nostru n.m.), după cum spunea<br />
Dimitrie Cantemir În ultima vreme, LIS face tot mai<br />
multe referiri la profeţia unui Timp care, iată, nu ne mai<br />
aparţine. Între dimensiunea cealaltă a Timpului care ne<br />
absoarbe lent şi oglinda Prezentului, nu-mi pot lua ochii<br />
de la acea „cioară coborâtă din zbor să se odihnească:<br />
pe / o piatră. Piatră de încercare / a tristeţii, care / domină<br />
cărăruia zilei de mâine...”, (…) <strong>–</strong> adică, o fi ştiind<br />
el ceva <strong>–</strong> imagine obsedantă revenind când şi când<br />
în versurile lui LIS. Nu e corbul lui E.A. Poe, cel care să<br />
ne îndemne la a descifra tâlcul semnelor ciudate în făptura-i<br />
de tăciune. Să fie cioara asta profetul cu pană<br />
nea gră din însemnările versificate ale poetului nostru<br />
„Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine!”, se răzvrătea „irevocabilul<br />
poet” al unui Eldorado atât de îndepărtat. „Păcat<br />
că... Voi nu auziţi din când în când nişte paşi / îngheţaţi,<br />
în urmă Când întorci capul nu mai e nimeni.” (spune<br />
poetul din „craterul platon”). Nu i-am găsit încă acea decriptare<br />
cu care să-mi năucesc ascultătorul acestui discurs.<br />
Imaginea ei însă revine tot mai insistent şi nu pot<br />
scăpa de ceea ce M. Eliade numea complexul nr. 1 în<br />
povestirea „Pe strada Mântuleasa...” Adică un ansamblu<br />
de închipuiri hebraice şi obsesive <strong>–</strong> posibile cauze<br />
ale insomniei de care se plângea poetul în „Cartea zădărniciei”<br />
<strong>–</strong> („strigi fără glas”), acele închipuiri subordonate,<br />
la rândul lor, lui Platon sau Aristotel care şi-au<br />
închinat viaţa scrierii unui cod al convieţuirii noastre pe<br />
acest pământ. „Ştii cine / sunt (Eşti o cădere de meteorit)...<br />
Sunt incandescent! Poate: de departe” (o obsesie).<br />
Între a tăinui şi aparenţe, poetul chiar vede<br />
lucruri pe care noi ceştilalţi... tot încercăm o decriptare.<br />
Încercaţi cu mine Păi, întotdeauna în noi sunt două<br />
moduri de a gândi existenţa. O insulă mitică aici, în<br />
această parabolă ne ţine prizonieri ca pe Robinson Crusoe<br />
de nu ne putem încă desprinde Căutând o uşă<br />
„uşa spre altă dimensiune...”, din nou ciorile... „ciorile /<br />
strânse grămadă le cârâie în zbor pe deasupra / capetelor”.<br />
De aceea, nu mă întrebaţi de ce Gaugain, pictorul<br />
impresionist al timpului său, nu fusese înţeles de armatorul<br />
care-i comandase tabloul „Calul Alb”, pe motiv că<br />
acesta a devenit prea verde. Şi nici nu voi acuza pe cei<br />
care încă nu-l înţeleg pe LIS, aşa cum o făcuse pictorul<br />
în cauză categorisindu-şi criticii ca lipsiţi de orice imaginaţie.<br />
În poemul care dă şi titlul volumului, Liviu Ioan<br />
Stoiciu face o trimitere aluzivă „de culoare” la acel tablou<br />
celebru cât un testament (întâmplător denumit<br />
aşa), şi pe care Gaugain şi-l intitulează „De unde<br />
venim Ce suntem Încotro ne îndreptăm” Dacă Gaugain,<br />
în tabloul său, punea lumii întregi trei întrebări,<br />
poetul reface acest tablou neînţeles: „ce sunt Sau<br />
cine” Şi ne trimite din nou la cerurile înalte: „ei îşi<br />
îneacă / privirea în adâncul cerului”. Şi un avertisment<br />
generaţiilor viitoare: „Lăsaţi să-şi urmeze calea”. „Mă<br />
gândesc dacă insul de geniu poate supravieţui propriei<br />
libertăţi”, spunea Ion Gheorghe. Dacă tot ce am cheltuit<br />
pe lumea asta investeam în Dumnezeu, ehei, cât de departe<br />
eram acum, ar fi spus E. Cioran. „Poate mi se năzăreau<br />
numai nişte zori noi”, îşi amintea la un moment<br />
dat Mîşkin, eroul lui Dostoievski. Cine nu-l cunoaşte<br />
bine râde de el. Un râs amar ca acela al omului din zi-<br />
Loja<br />
44 SAECULUM 5-6/2011<br />
PRO