OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

mente consumate. Şi că, văzute ca pe nişte ecrane de
dimensiuni mari, din ce în ce mai îndepărtate, întâmplările
care iniţial fuseseră ale lor, acum ni se par a fi ale
noastre şi ni le însuşim. Pentru că nu mă pricep prea
bine la pictură, am ales să-i expun teoria borgesiană a
figurilor imaginare din pilda acestuia cu magicianul
oglinzilor prezentate acelui împărat căruia curiozitatea
excesivă i-a şi pricinuit în cele din urmă sfârşitul. Trăim
noi prin aceste figuri imaginare sau trăiesc ele prin noi
Pentru a ne lămuri, e nevoie de un personaj excentric
precum cel al Şeherezadei, de cineva care să povestească
neîntrerupt zile întregi. Să ne dea iluzia, cum a
făcut-o şi LIS mai deunăzi, că zburăm. Şi chiar zburăm
odată cu autorul acestui gen de poezie suprarealistă.
Scrisul, uneori, devine la Liviu Ioan Stoiciu o formă a rugăciunii:
oh, vino, zeu al fecundităţii, se roagă-n gând /
cantoniereasa şi cască şi-şi / face imediat cruce la gură,
să nu intre în ea / necuratul: e / complet zăpăcită (vino
acum / în chip de ploaie de aur)... vino şi jumătate cal
(zău), / numai vino şi despleteşte-mi părul (cu focul).
Cei care ştiu să vadă văd pretutindeni semnele unei veneraţii
pentru trăirea paradisiacă a clipei desprinse din
tot ce a însemnat desfăşurarea unei copilării de basm
în apropierea cantonului 248. Pur şi simplu adormeam
în tren, imediat ce urcam / (săptămânal, să vin, sâmbăta
la / canton, patru kilometri, şi să plec lunea) în vagon,
fum, cu / o carte în mână şi cădeam de pe cal / şi parcă
aveam aripi şi / treceau, ăhă, şi mama staţiilor şi abia
în ciocul unei păsări / mari, cu felinar, care nu mă putea
înghiţi, mă trezeam (când am căzut de pe cal). Copilăria
e cartea de vise a poetului, oglinda în care te priveşti
cum te pierzi „în gura unei arătări uriaşe de pe lumea /
cealaltă”. Cititorul său e în continuă căutare printre
texte; doar-doar va găsi, asemeni feciorului de împărat
rătăcit pe tărâmul tinereţii fără de bătrâneţe, lada cu daruri
de la capătul basmului: şi e aşa o pajişte / frumoasă
pe aici, unde n-am ajuns (continuă ea) cu măceşi / înfloriţi,
plonjori / şi e o dulceaţă, „vino şi tu”... şi eu: ce să
fi făcut, / slab de înger, am venit în visul / ei şi am confirmat
că „e o gheaţă şi o fascinaţie”... / şi am sărutat-o,
luuung... şi-a trecut / şi mama trenului şi bariera tot deschisă
a rămas... (privită din portic). Desigur, textele au
multă încărcătură afectivă, au şi întoarceri la memoria
unde singurele clipe frumoase din viaţa fiecăruia sunt
cele în care am iubit (ceva, cândva, întrucâtva); iar
amintirile îi sunt precum visele „în care visez că visez”.
Imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, intuiţia, evocarea,
percepţia vizionară, inventivitatea sunt pârghii
ale creaţiei din această carte, acele vehicule ale revelaţiei
din care poetul curge în fascicule luminoase de
gânduri în substanţa spunerii, şi mai apoi curge el însuşi
în lumina care-i întreţine fiinţa aflată într-o continuitate
a tensiunii creatoare. Uneori (când nu te aştepţi) apare
misterul de „o fermecătoare obrăznicie” cum spunea
F. Mugur. Dar, cum nouă ne plac poveştile adevărate şi
prea adevărate (vorba poetului, dar şi criticului
F. Mugur), pocnetul consoanelor, muzica vocalelor (de
care se îndoia criticul) e singurul deliciu real al unei vieţi
şi aşa zbuciumate. Că LIS pune exclamaţia unde vine
interogarea şi invers, ori acolo unde niciuna nu stă în
PRO
SAECULUM 5-6/2011
eseu
picioare, cum încerca autorul schiţelor despre fericire
să ne transmită, îl priveşte asta pe cititor Ce-i pasă lui
cum se scrie corect poezia! El e încântat de ce i se
transmite şi cum i se transmite. Dumnezeu ştie unde
vine exclamaţia, unde trebuia să vină interogarea, şi
poate că din această confuzie literară autorul le-a pus
pe amândouă alături. Nu-şi bate el cititorul capul cu astfel
de lucruri atât de tehnice. Atenţia e îndreptată acum
asupra magicianului şi asupra prestidigitatorului de cuvinte.
Important e ca cititorul să fie încântat şi chiar rămâne
încântat de această întorsătură a scrierii.
Schimbările secvenţiale, modul în care schimbă tot timpul
registrul comunicării cu cititorul, trebuie înţelese prin
depresiunile acelei copilării căreia i-au urmat întotdeauna
perioade de exaltare; de aici tabloul unei lumi
zugrăvite ca într-un iarmaroc: cu uimiri, spaime, monstruozităţi
percepute în plaja suprarealistă a fenomenelor,
dar şi o elocinţă homerică despre armonia
cosmosului cu tot ce e fiinţă trăitoare pe pământ. Adâncindu-se
în atmosfera ficţiunilor deschizătoare de un
nou drum în poezie, cunoscută de-acum încă de la debutul
original din „La fanion”, cartea îi nuanţează cărarea
începută şi vine cu noi acumulări într-un univers
care a fost al său de la început. Poetul redevine un Andersen
al poeziei care s-a folosit de viclenia timpului şi
ne-a dat încă o carte gătită cu hainele cele mai bune
pentru a ieşi în lume.
12. Poet (sau) profet
Pe măsură ce înaintăm în poezia şi subteranele poemelor
lui Liviu Ioan Stoiciu, întrezărim tot mai limpede
cum ficţiunile poetului operează cu fapte probabile: o
vulpe de piatră trimisă ca sol de pace al celeilalte dimensiuni,
o cioară coborâtă din zbor să se odihnească
pe piatra de încercare a tristeţii, o îngrămădire a unor
umbre (hoarde de maimuţe îngeri), o ea abia desci-
Maestrul şi Discipolul
43