OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Florentin Popescu
portrete în peniţă
UN TOVARĂŞ DE CURSĂ LUNGĂ: ION ANDREIŢĂ
PRO
SAECULUM 5-6/2011
De pe o margine a mesei mele de lucru mă privesc două volume
ciudate prin dimensiuni: unul masiv, de peste şapte sute de
pagini (o „cărămidă” – ar zice un răutăcios) şi un altul mult mai
subţire, de numai 130 de pagini. Ambele poartă semnătura lui
Ion Andreiţă, cunoscut mai ales ca ziarist, deşi a tipărit până
acum şi şapte cărţi de poezie, unul de proză şi încă altele de publicistică
şi de traduceri.
Românul nostru, obişnuit mai degrabă să reţină numele vehiculate
prin paginile ziarelor ori rostite la radio, decât să se
aplece asupra unor volume (evident, căutând să se edifice asupra
scrierilor cuiva), l-a „fixat” pe Ion Andreiţă în convoiul publiciştilor
harnici de dinainte de 1989 şi mai deloc (ori foarte puţin) în categoria
autorilor de beletristică.
Desigur, prin această afirmaţie nu fac altceva decât să numesc
o nedreptate din multe altele care s-au făcut, se fac şi se
vor mai face unor creatori de literatură. O nedreptate pe care ei,
autorii cu pricina, încearcă uneori să o îndrepte măcar la senectute
(prin editarea unor antologii personale), dacă mai devreme
n-a fost posibil.
Scriam mai sus că de pe masa de lucru mă privesc două cărţi
semnate de Ion Andreiţă şi e cazul să mă opresc ceva mai mult
asupra lor.
Cea dintâi („cărămida”) poartă un titlu sugestiv, Viaţă, drumuri,
litere…, şi cuprinde o selecţie „ de autor” din miile, dacă
nu cumva sutele de mii de pagini pe care acesta le-a scris în calitatea
lui de publicist angajat, timp de patru decenii, la două cotidiene
de largă răspândire înainte de 1989: „Scânteia tineretului”
şi „România liberă”.
Nu mi-am propus aci să fac o recenzie a cărţii în cauză şi cu
atât mai puţin să-mi exprim un punct de vedere în legătură cu publicistica
practicată de acest neobosit, harnic şi mereu curios reporter.
Pentru el, scrisul la ziar a fost şi a rămas toată viaţa o
„minune de a trăi”, ca să folosesc titlul volumului său de debut
în poezie, debut petrecut în 1970, cam în aceeaşi vreme în care
şi ziaristul Ion Andreiţă începea prodigioasa lui carieră jurnalistică.
Viaţă, drumuri, litere… te inhibă datorită dimensiunilor – doar
pentru început şi numai pentru o clipă! –, însă după primele pagină
lectura începe să te captiveze, întrucât volumul este plin de
viaţă. O viaţă trăită în toate locurile prin care i-a fost dat reporterului
să colinde: pe şantiere, prin sate, prin casele unor mari meşteri
populari sau ale unor mari oameni de cultură, pe şantiere
arheologice, în munţi sau pe întinsurile nesfârşite ale Bărăganului.
Şi pretutindeni autorul largului evantai de texte – de la simple note
ziaristice şi până la reportaje, amintiri, note de drum, fragmente
de proză, micro-eseuri, însemnări de istorie literară, adnotări,
texte polemice ş.a. – a vibrat profund, a înţeles lumea, a trăit
drame şi bucurii, şi-a pus sieşi şi altora întrebări. Într-un cuvânt,
a acumulat o experienţă de trăire polivalentă şi pe mai toate palierele
vieţii sociale cum, poate, numai o astfel de meserie îi poate
prilejui asemenea clipe minunate unui om.
101 poeme, cel de al doilea volum, un fel de mic pui (la propriu,
dar în bună măsură şi la figurat) al primului, adună între coperţi,
într-o „selecţie a autorului”, texte lirice care dau seamă de
vibraţiile bardului în faţa naturii, a istoriei naţionale, a oamenilor,
a vieţii şi a destinului unui ins hărăzit să se exprime prin vers şi,
astfel, să dea glas neliniştilor din suflet, întrebărilor şi răspunsurilor
care i-au cutreierat/îi cutreieră gândul şi nopţile.
Deschid placheta aproape la întâmplare şi aflu, între altele,
acest frumos şi sugestiv poem intitulat – nota bene! – Între mine
şi oameni : „Între mine şi oameni, / Inima mea – / pentru ca drumurile
lor / Să se arcuiască / În curcubeie şi copii / Între mine şi
oameni, / Cuvântul meu – / Pentru ca ritmul lui / Să le potrivească
pasul / Cu fericirea / Între mine şi oameni, / Moartea mea – /
Pentru ca luceafărul serii / Încălzit de vama / trecerii mele / Să
le cutreiere paşnic / Somnul.”
Dar omul Ion Andreiţă, omul de fiecare zi
L-am cunoscut în urmă cu mai multe decenii şi o pot spune,
fără teama de a greşi ori a exagera, că a fost şi a rămas până azi
unul dintre cei mai entuziaşti colegi într-ale condeiului.
Format ca publicist la şcoala de reporteri a „Scânteii tineretului”,
despre care va trebui să se scrie pe larg cândva, Ion Andreiţă
a insuflat celor din colectivele şi redacţiile în care a lucrat
nu numai un mare entuziasm (mă repet, dar n-am încotro), ci şi
o mare dragoste pentru meserie. Spun şi scriu cu convingerea
că acest prieten a ştiut întotdeauna să se bucure de viaţă, fie că
trebuia să îndeplinească sarcini nu prea plăcute uneori, fie că zăbovea
cu prietenii în jurul unui pahar de vin sau de tărie. Om cu
un echilibru interior demn de toată stima, reporterul şi poetul n-a
exagerat în nimic, niciunul din mulţii lui colegi neputând jura că
euforia lui bahică ar fi depăşit măsura, limitele bunei dispoziţii.
Nu de mult, m-am reîntâlnit cu Ion Andreiţă (Jan, cum îi spun
prietenii în cercuri restrânse) şi la Râmnicu-Vâlcea, unde am participat
împreună la cea dintâi ediţie a unui Salon de Literatură consacrat
prelatului şi cărturarului Valeriu Anania, şi mai vechile
impresii despre el mi s-au reconfirmat.
Printre oltenii lui (s-a născut în judeţul vecin, Olt), Ion Andreiţă
se simţea, firesc, la el acasă. Iar cei de acolo îl priveau, la rândule,
cu respect, ca pe o autoritate, ca pe o personalitate culturală
accentuată – atât ca om, cât şi ca scriitor şi publicist de notorietate.
Şi cum ar fi putut fi altfel, de vreme ce acest companion al
lor scrisese de-a lungul anilor de zeci de ori despre locurile, despre
oamenii şi faptele de acolo
În vremuri ceva mai grele pentru toată lumea (dar când au
fost ele uşoare în ultimii cincizeci de ani) sunt puţini cei ce-şi
păstrează vii speranţele şi entuziasmul, reuşind să „electrizeze”
şi pe cei din jurul lor cu ceva din această energie.
Asemenea oameni ar trebui ocrotiţi de lege precum arborii
rari, aflaţi pe cale de dispariţie.
N-am nicio îndoială că prietenul meu şi al nostru, al tuturor,
Ion Andreiţă, este un astfel de om.
Căutaţi să-i staţi prin preajmă şi vă veţi convinge!
9 iunie 2011
35