OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Deposedat de calitatea de a fi „sincer”, Bacovia nu
mai e însă Bacovia. Între cei ce n-o au în grad eminent
sau deloc – prestidigitatori, iluzionişti, şarlatani –, el nu
mai e un „mare poet”. S-au găsit şi se vor mai găsi unii
care să-l întreacă în plângeri şi ironii, să-şi strige şi mai
tare durerea corpului şi vexaţiunile suferite în „provincii”.
Desigur, poezia sa prezintă numeroase dovezi de elaborare,
dar laboratorul său e mai redus decât al altora.
N-are zeci de variante şi „figuri” la fiecare poem, nu găseşti
inedite, nici mărturisiri (afară de una sau două) şi
corespondenţă despre munca sa. Pe scurt, fără „sinceritate”,
Bacovia e „minor”.
Autorul Plumbului a mizat însă pe ea şi, pentru că
l-au crezut, cei mai mulţi dintre contemporanii săi au investit
în el simpatia lor. Au făcut-o, majoritatea, pentru
că aveau idei diferite de ale noastre despre literatură şi
îndeosebi despre poezie, pe care o abordau altfel şi o
receptau prin rezonanţă. Vorba unui autor francez, sinceritatea
era „ce cri du coeur qui seul au coeur arrive”.
Se tânjea după ea: „O, scumpă Sinceritate, / Nepreţuita
mea soră, / Cu ochii de flăcări!” (Julien Vocance, Viziuni
şi imagini, Traducere de Al.T. Stamatiad, în „Revista
Fundaţiilor Regale”, 8, nr. 12, 1 decembrie 1941,
p. 603). Sinceritatea era punctul de sprijin al celor ce
voiau să fie urmăriţi cu atenţie într-un discurs sau într-o
pagină scrisă. Pe ea o invocau mai întâi, în momentul
de captatio. Aşa a procedat, ca să citez un exemplu, Ion
Minulescu, în confesiunea Nu sunt ce par a fi...: „Consecvent
cu sinceritatea de care am dat dovadă, atât în
viaţă cât şi în opera mea literară, mărturisesc că...”
(v. „Revista Fundaţiilor Regale”, 8, nr. 10, 1 octombrie
1941, p. 55). Sinceritatea onora deopotrivă pe cel ce o
declara şi pe cel ce o primea. Ceea ce oferea era mai
sigur, mai uşor de asimilat, mai memorabil.
Cum stau, azi, lucrurile A vorbi de sinceritate pare
demodat. Sinceritatea se consideră a fi doar o „aparenţă”.
Autorii înşişi (sau mare parte dintre ei) se îndoiesc
de ea, susţinând că n-are legături cu „adevărul
propriu-zis”. E o atitudine care, după mine, dizolvă încrederea
cititorilor în cuvântul tipărit şi-i favorizează (ca
să reiau o vorbă veche) pe „croitori”, nu pe „creatori”.
Indiferent de gen, „croitorii”, persoane obsedate de „productivitate”,
folosesc materiale diverse, luate de pretutindeni
şi le aranjează în combinaţii cât mai baroce (ca
să nu zic fistichii), pentru a le masca provenienţa. Vor
să lase impresia că totul le aparţine, că puterile lor sunt
mai mari decât cele reale, însă rareori reuşesc şi, oricum,
nu definitiv. În schimb, „creatorii” se bazează,
aproape exclusiv, pe propriul lor material de gânduri şi
senzaţii, nu subtilizează experienţe pe care nu le-au
trăit şi nu se întind dincolo de „teritoriile” pe care le cunosc.
Ei par parcimonioşi, reticenţi, sterili, dar sunt doar
oneşti. Desigur, onestitatea lor nu-i răsplătită imediat
sau întotdeauna, însă, în mod uimitor, puţinul pe care îl
dau la iveală supravieţuieşte mai bine decât grosul celor
pletorici. Numeroşi, legiuni, „croitorii” („confecţionerii”)
fac rău ideii de literatură, întrucât „minciunile” lor (înţesate
de „ingeniozităţi” ilogice şi bizarerii) diminuează
încrederea în ea. La fel şi „bâzâiala de comentarii” care,
vrând să le justifice, sastisesc, sporesc deruta. Dacă
PRO
SAECULUM 5-6/2011
linia dreaptă
puterea literaturii a descrescut, cum se constată pretutindeni
(unde sunt poemele demne de a fi învăţate pe
de rost, povestirile profund răscolitoare, romanele sau
piesele de teatru în stare să determine noi orientări politice),
de vină, înaintea altor cauze, e privilegierea „artificiilor”
în dauna” sincerităţii”.
Într-o societate în care se vorbeşte mereu de „transparenţă”
(deşi în jur cam totul e nebulos) şi mai defel
de „sinceritate”, e din ce în ce mai greu să ne imaginăm
un autor „sincer”, unul care scrie numai pentru sine şi
pentru Bunul Dumnezeu, lipit de adevăr, indiferent la
opiniile criticilor şi preferinţele cititorilor. Când discuţia
ajunge aci, mie, inevitabil, îmi apare în minte, între alte
figuri de seamă din trecut, Bacovia. El ar putea să ne
ajute în schiţarea portretului-robot al celui pe care îl căutăm.
Cum Prin „lecţia” vieţii şi a operei sale, care se
defineşte prin măsură, discreţie, decenţă. Autorul Plumbului
s-a dezbrăcat de secrete, în multe dintre poemele
sale, dar în acelaşi timp a reuşit să rămână misterios, a
preferat tăcerea decât să strige la orice colţ de stradă,
şi pentru orice şi în faţa oricui. S-a visat „anarhist” în
artă, însă n-a trecut de marginile temperamentului său
şi de îndrumările „bunului-simţ”. N-a fost extremist nici
în „problemele sociale”: şi-a convertit revoltele în sarcasm
şi şi-a îndulcit tristeţile cu ironii. Gesturile sale
exagerate şi exprimările şocante sunt mai puţine decât
degetele unei mâini. A fost profund subiectiv şi îndeajuns
de obiectiv pentru a nu da numai un document psihologic
despre sine, intimist, ci şi un document despre
epocă, despre aspiraţiile şi decăderile ei. N-a trişat cu
ideile şi sentimentele, şi n-a recurs la trucuri, suceli,
„abilităţi”. Sinceritatea sa n-a fost o ambiţie de ins care
vrea să-i epateze cu orice preţ pe contemporani, un act
premeditat provocator, ci manifestarea firească a unei
vocaţii, a unui talent special (căci – să recunoaştem –
nu toţi avem darul „spovedaniei”), accentuat pe drama
personală. Cei nefericiţi au întotdeauna mai multe motive
să fie sinceri decât cei fericiţi.
Sătulă peste măsură (şi, de-o vreme, speriată) de
„chimicale”, de produsele modificate genetic sau clonate,
lumea de azi caută alimentele aşa-zise „bio”, „ecologice”.
E posibil ca, mai devreme sau mai târziu, o
căutare similară să aibă loc şi în domeniul literar şi artistic,
unde marfa sănătoasă va fi considerată cea sinceră.
Din câte am observat, există deja, printre cititorii
experimentaţi şi consumatorii de artă, un refuz al bazaconiilor
şi extravaganţelor, al violenţelor şi vulgarităţilor
şi o nostalgie a sincerităţii, adică după istorii şi poeme
în care oamenii simt şi se comportă uman; lucruri simple,
rezonabile, „pure”, fără nimic dubios, lucruri care să
înalţe gustul şi să învioreze spiritul. O necesitate,
această întoarcere la hrana „bio” pentru inimi şi minţi va
pune capăt valurilor de camelotă şi maculatură, care
duc la malformaţii sufleteşti intratabile. În pledoaria pentru
ea, Bacovia poate fi un argument.
29