OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

linia dreaptă
Când criticii (cea mai mare parte dintre ei) zic despre
Bacovia că e sincer, asta înseamnă, desigur, că sunt de
acord cu el, îi dau dreptate, îl confirmă. Recunosc că
i-a convins cu felul de a simţi şi de a gândi şi că, dacă
ar fi poeţi, ei înşişi ar încerca să scrie cu aceleaşi vorbe.
Pe scurt, îl omologhează. Impresia de sinceritate e,
deci, rezultatul unei verificări psihologice, nu o simplă
iluzie. Dacă ar fi iluzie, s-ar risipi repede. Or, ea durează
şi se modifică foarte puţin de-a lungul timpului, astfel că
tot ce a fost spus cu sinceritate în trecut, chiar în cel mai
îndepărtat, pare actual. Ca valoare constantă, sinceritatea
sfidează orice mutaţie. De unde-i vine această rezistenţă
Din faptul că reprezintă o probă de onestitate,
de fidelitate şi de consecvenţă faţă de anumite adevăruri.
Un scriitor e sincer atât dacă nu minte, cât şi dacă
nu se dezminte, dacă păstrează datele iniţiale (senzaţii,
idei, sentimente) de la care pleacă lucrarea sa. Însă sinceritatea
nu aparţine doar „primei emisii”, primei redactări,
şi nu exclude efortul de elaborare, de întărire a
ceea ce e esenţial şi de eliminare a ceea ce, artistic, e
inadecvat, inexpresiv, parazitar. Ea e adâncire (operaţiune
care poate să dureze uneori foarte mult), nu altoire.
E „integrală”, „absolută”, „perfectă” ori nu e deloc.
Nu toţi cei ce vorbesc despre sinceritate o evaluează
la fel. Unii o consideră o „calitate rară” şi-i acordă aprecierile
cele mai înalte, alţii se îndoiesc că poate fi desă -
vârşită şi o subestimează. Mihai Ralea aminteşte, în
Explicarea omului, că „înţeleptul Mr. Bergeret spunea
că a cere unui om să fie complet sincer este ca şi cum
i-ai cere să iasă în pielea goală pe stradă, adică să-şi
arate toate defectele şi neajunsurile corpului, şi, în plus,
să nu se poată nici măcar apăra de intemperii”. În loc
să-l înarmeze în lupta pentru viaţă, sinceritatea îl dezarmează.
Mr. Bergeret ţinea, se pare, la păstrarea unor
convenţii, la confortul relaţiilor cu ceilalţi şi la confortul
propriu. Măştile te ajută să supravieţuieşti şi, uneori, să
fii învingător. Dar există şi inşi care nu-s preocupaţi să
supravieţuiască şi nu au ambiţii de învingători. Bacovia
a fost unul dintre ei. Neîndoielnic, el intuia că sinceritatea
te face „suspect” (inclusiv de nesinceritate) şi te
marginalizează. Şi-a asumat însă acest risc. Nu numai
că nu s-a abţinut să spună despre sine ceea ce alţii nu
îndrăzneau să spună despre ei, ci s-a axat aproape în
exclusivitate pe exhibarea propriilor vulnerabilităţi şi nefericiri.
A crezut că acesta e rolul ce i se potriveşte cel
mai bine şi a rămas în el, alegere curajoasă, într-o
epocă în care cei cu măşti de bătăioşi, de optimişti, de
emfatici atrăgeau priviri admirative. Curajul său iese în
evidenţă imediat ce punem în aplicare următoarea recomandare
a unui autor francez (Etienne Rey): „Faceţi
experienţa cu oricine, cu primul venit. Opriţi-l zicându-i
«Vreau să-ţi vorbesc sincer». Şi veţi vedea faţa lui îngrijorându-se,
privirea i se întunecă, se aşteaptă la ceva
rău, să treacă peste un moment neplăcut. Cu toate
astea nu i-ai spus încă nimic, i-ai promis numai că o să-i
spui adevărul” (Apud: A. Iosif, Laudă minciunii, în „Universul
literar”, 43, nr. 10, 6 martie 1927, p. 105). Deşi
aplaudată de unii, firi deschise, pe alţii ideea de sinceritate
îi nelinişteşte, căci adesea ea are o funcţie critică.
E oglinda în care n-ar vrea să privească, căci, indiferent
ce vor vedea, vor fi tulburaţi. De aceea dificultatea de a
fi sincer i-a adus laude lui Bacovia, dar i-a şi ţinut pe
destui departe de poezia sa. A o citi li se va fi părut la
fel cu a privi într-o casă cu pereţi de sticlă; o indiscreţie
faţă de cineva care suferă. Pentru asta trebuie o anumită
educaţie şi o anumită temeritate, căci, vrând-nevrând,
lectura e o confruntare sufletească. Iar dacă
pentru cititor sinceritatea poate fi, dintr-un motiv sau
altul, jenantă, pentru autor ea e de-a dreptul periculoasă.
Bacovia a înţeles acest lucru mai mult decât oricine.
„Cu cât simţi mai sincer, te descompui mai sigur”,
zicea el într-un interviu, fapt care explică pauzele lungi
dintre volumele sale, cât şi senzaţia pierderii de elan
după Plumb, unde se credea a fi „neîntrecut”, „căderile
de vid”, „amorţirile”. Din resort şi punct de sprijin, sinceritatea
se poate transforma în obstacol şi impas. Pe
dea supra, receptarea ei se modifică după împrejurări şi
persoane. Chiar şi unii care momentan o elogiază n-o
gustă până la capăt. Cât despre publicul larg, acesta se
satură mai curând de sinceritate, care-i mai greu de asimilat,
decât de minciună, mai ales că nu întotdeauna le
şi poate diferenţia. De altminteri, de la o vreme, lucrul a
devenit destul de anevoios, din cauza mimetismelor: din
caracteristică şi merit al câtorva, sinceritatea a devenit
un atribut acordat cu uşurinţă la numeroşi inşi.
Ce s-a întâmplat
Succesul ei pe piaţa criticii a determinat pe mulţi să
încerce a fi sau a trece drept sinceri, nu o dată însă fără
a avea disponibilităţile şi mijloacele de explorare necesare
unei atare întreprinderi. Astfel s-a ajuns la abuzul
de (sau ceea ce părea a fi) sinceritate, încât la mijlocul
deceniului al treilea, aproape că nu era comentariu să
n-o invoce sau să n-o constate. A o numi devenise
modul cel mai simplu de a spune că cineva are talent.
Inevitabil, excesele şi falsităţile au banalizat-o, au denaturat-o,
au demonetizat-o, iar cuvântul „sinceritate” a
devenit un clişeu. În dese cazuri, declararea cuiva că e
„sincer” se făcea din inerţie şi nu mai avea importanţă
sub aspectul judecăţii critice. Adică, din cauza mistificărilor
din ce în ce mai frecvente (intrasem, se ştie, în perioada
avangardelor), sinceritatea nu mai putea fi
reperată cu certitudine şi, prin urmare, nu mai putea fi
considerată un criteriu de valorizare. Uşor de afirmat,
ca impresie, ea era greu de probat, fapt care genera o
anume suspiciune.
Firesc, în situaţia descrisă, s-a pus în discuţie şi sinceritatea
lui Bacovia, poetul care obţinuse cele mai mari
elogii pe seama ei, un nume indisociabil, după părerea
celor mai mulţi, de noţiunea de sinceritate. În articolul
pe care i l-a dedicat în Istoria literaturii române, G. Călinescu
a încercat, chiar din primele rânduri, să răstoarne
această părere: „Poezia lui G.V.- Bacovia a fost
socotită, în chip curios (credea el), ca lipsită de orice artificiu
poetic, ca o poezie simplă (citeşte: sinceră –
n.m.), fără meşteşug (E. Lovinescu, A. Maniu). Şi tocmai
artificiul te izbeşte şi-i formează în definitiv valoarea”.
Frazele sale au despărţit apele comentariilor şi
analizelor operei lui Bacovia, determinând, îndeosebi în
deceniul şapte al secolului trecut, o nouă perspectivă
asupra ei.
28 SAECULUM 5-6/2011
PRO