OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

– Un inventar al vorbelor măcinate de tineri se rezumă
la: „distracţie, super, naşpa” (cu posibilităţile combinatorii:
„super-distracţie, super-naşpa”) şi la o unică
„expresie”, al cărei nucleu este un substantiv ce de -
semnează un organ al corpului bărbătesc. Deja depăşim
subiectul expresiilor şi păşim într-unul extrem de
dureros: degradarea limbii române! Dvs. oferiţi o cupă
aburită de vin vechi, din cramele domneşti, unei generaţii
ce bea coca-cola direct din pet. Titu Maiorescu (îl
citaţi în prefaţă) semnala o „evaporare a sensibilităţii”
cuvintelor. Sunteţi în contact permanent cu studenţii, vă
întreb: sunt tinerele generaţii lipsite de sensibilitate, fapt
ce ar explica această „desensibilizare” a limbajului
– Nu, tinerele generaţii nu sunt integral lipsite de
sensibilitate. Drama e de altă natură: se produce în cadrul
lor, inclusiv în mediul studenţesc, aceeaşi polarizare
observabilă la nivelul întregii societăţi. Există un
nucleu restrâns de valori α care ori emigrează, ori nu
ajung să ocupe poziţii de influenţă, fiindcă acestea sunt
rezervate progeniturilor (favoriţilor) plutocraţiei inculte
ce-a pus stăpânire pe ţară şi un număr imens de defavorizaţi
ai intelectului. Aşa cum clasa mijlocie, baza oricărei
societăţi capitaliste onorabile, nu ajunge să aibă
însemnătate statistică, aşa nici mediocritatea, adică
acel contingent cu reale posibilităţi de creştere, nu prea
există. Tânăra generaţie se clasifică în funcţie de ori/ori,
aut Caesar, aut nihil.
aniversări
– Citaţi afirmaţia lui C. Noica: „Un cuvânt de-al nostru
poate repovesti lumea”. Ce lume vor descoperi,
peste o sută-două de ani, urmaşii noştri, într-un cuvânt
de azi
– Să sperăm că în pofida semnelor defavorabile de
azi, româna se va mai vorbi totuşi. Poate că lumea românească
îşi va produce totuşi anticorpii salvatori.
Dacă nu, globalizarea îi va nimici pe cei slabi, transformându-i
într-o populaţie servilă, fără orizont. Iuliu
Maniu, care a fost un vizionar, avertiza încă din 1924,
în Problema minorităţilor (un text cenzurat şi după 1989
şi neinclus în seria scrierilor sale pentru că, probabil,
deranja U.D.M.R.-ul):
„Viitorul este al unităţilor mari sociale, ori economice,
fie că ele se numesc state, confederaţiuni în materie politică,
cooperative ori tovărăşii în materie economică.
Statul român mai curând ori mai târziu va trebui să facă
parte din o astfel de mare unitate şi rolul lui în această
perspectivă va depinde de modul cum a ştiut să se organizeze
şi să se conducă până în momentul acelei noi
şi mari prefaceri. De la destoinicia sa de azi şi de la măsura
în care va putea să-şi câştige autoritatea şi prestigiul
moral, încrederea şi respectul vecinilor săi şi a lumii
civilizate va depinde dacă statul român va fi un obiect
de târguială, ori un factor hotărâtor, va fi un centru al
formaţiunii grandioase ce va veni, ori îşi va târî viaţa
umilită, dacă o va mai avea, de pe o zi pe alta, din graţia
altora şi servind pe alţii!”
Florentin Popescu
IOAN ADAM LA VÂRSTA CERTITUDINILOR
ŞI A ÎMPLINIRILOR
În cei vreo patruzeci de ani de când mi-a fost dat să
mă mişc prin lumea literară, am cunoscut fel de fel de
oameni, fel de fel de caractere, persoane cu obiceiuri,
ticuri şi virtuţi ce alcătuiesc un evantai cât se poate de
larg şi de variat. Şi pot spune, cu mâna pe inimă, că
aproape de la fiecare am avut de învăţat câte ceva. Cei
mai mulţi, văzuţi din unghiuri diferite şi pe parcursul unui
amar de ani de când îi ştiam, rareori m-au obligat să-mi
schimb imaginea iniţială pe care mi-am format-o în ceea
ce-i priveşte.
În generoasa galerie de portrete pe care o păstrez
în memorie, Ioan Adam, cunoscutul critic şi istoric literar
de azi, mi s-a fixat ca o imagine caracterizată printr-o
constanţă a virtuţilor ce n-a fost contrazisă şi nici deformată
de-a lungul timpului.
Ne-am cunoscut în vara călduroasă a anului 1964,
către toamnă, când amândoi soseam în Bucureştiul
speranţelor şi al viselor tinereşti de după absolvirea liceului,
hotărâţi să urmăm cursurile Facultăţii de Limba
PRO
SAECULUM 5-6/2011
şi Literatura Română. Eu veneam din Buzău, iar el descindea
de peste munţi, de la Mediaş, şi-am înţeles că
făcea parte dintr-o familie dornică – precum orice familie
de ardeleni – să-şi vadă fiul cu studii superioare, îmbrăţişând
o carieră umanistă. Şi nu una oarecare, ci pe
aceea de dascăl ori de funcţionar cultural superior.
Pe atunci, amintita facultate era la mare căutare şi
nu e de mirare că pentru cele circa o sută şi jumătate
de locuri concurau foarte mulţi candidaţi, veniţi din toate
colţurile ţării să-şi încerce norocul şi şansele la universitatea
din urbea de pe meleagurile Dâmboviţei.
Într-o mai veche carte de amintiri (Un mesteacăn rătăcit
în câmpie, 2007), am rememorat pe-ndelete acele
zile de vise şi de speranţe, aşa încât nu-mi rămâne
decât să trasez, aici şi acum, câteva linii noi (eventual
şi câteva retuşuri) la portretul acestui coleg şi prieten al
meu, cu care aveau să mi se încrucişeze paşii de zeci
şi sute de ori în zilele şi anii de mai târziu.
Ziceam ceva mai sus că virtuţile omului au rămas
25