OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

ascultată o domnişoară pimpantă şi „bine” făcând elogiul
profesorilor de la o universitate pe care ar fi absolvit-o
şi ea. Oare aceştia or fi învăţat-o să accentueze
aşa: „Înscriéţi-vă! [corect: Înscríeţi-vă!]. Accente nefireşti,
semn de instrucţie puţină, pe fugă, răzbat şi la
TVR1. Nu mai departe decât acum două-trei zile l-am
auzit pe Mihai Constantin vorbind de bazilíca X [corect:
bazílica].
Un cancer lexical intratabil cu originile în Ardeal îl reprezintă
utilizarea adverbului ca (cu sensul în calitate
de...) în forma abuzivă ca şi. Până şi pe domnul Mircea
Geoană l-am auzit vorbind „ca şi preşedinte al Senatului”.
Regula ar fi ca reporterul, moderatorul să menţioneze
şi el calitatea interlocutorului, utilizând forma
corectă. N-am întâlnit încă unul şi asta pentru că bunii
absolvenţi de filologie ori emigrează, ori ajung P.R.-işti,
funcţie mai bine plătită şi parcă mai puţin solicitantă.
Culmea e că această formă aberantă e asumată şi de
maghiari. Pe TVR Cultural l-am ascultat mai deunăzi pe
Kerestesz Gezá, arhitectul-şef al municipiului Târgu-
Mureş, vorbind despre Palatul Culturii din urbea sa şi
enumerându-i răbdător meritele „ca şi decoraţie”, „ca şi
sculpturi” ş.a.m.d. Iar viceprimarul oraşului, un domn
Átila, punea capac discuţiei invocând „ca şi cireaşa de
pe tort” nu ştiu ce amănunt arhitectonic.
De unde vine nepăsarea, dumneavoastră spuneţi
dispreţul, pentru limba naţională Din incultură! Suntem
o ţară guvernată, manevrată, manipulată de suplinitori.
Trăim în „era suplinitorilor”, ca să reiau titlul unui roman
din anii ’80. Romancierul, acum dispărut dintre noi, viza
atunci învârtiţii, incompetenţii şi inculţii cu „dosar bun”,
propulsaţi la un moment dat pe palierele puterii. La fel
e, din păcate, şi acum: avem suplinitori de prim-ministru,
de preşedinte al Camerei, de prefect, de miniştri, de
şef de poliţie, de ce vreţi dumneavoastră! Ne conduc
suflete moarte şi inculte. Meritocraţia a murit în România!
Bagajul cultural a ajuns aproape un lucru obositor,
inutil şi de ruşine. Îmi vine uneori a crede că ne-am întors
cu două sute de ani în urmă, când vrednicii iobagi
români de pe Valea Gurghiului îl reclamau la „domnii”
unguri pe „pătrupopul” Petru Maior care după atâta robotă
îi mai pune să înveţe şi carte. Poate din cauza
acestor „cârteli” s-a şi exilat!
– Mi se pare chiar că nepăsarea, eufemistic vorbind,
se revarsă şi asupra celui care, după o muncă de zece
ani, visează la o limbă frumoasă ca o zi de duminică.
Altfel cum am putea interpreta faptul sesizat, în 2007,
într-un articol, de Mircea Bunea: „...mi se pare cu totul
şi cu totul anormal ca (...) românul Ioan Adam să fie listat
la Paris, în biblioteca Universităţii Sorbona, la Bloomington,
în Biblioteca Academică a Indiana University,
precum şi în Library of Congress, Washington, District
of Columbia, dar numele lui să lipsească din coloana
Romanian Writers a Muzeului Literaturii Române din
Bucureşti, România…”
S-au schimbat, între timp, lucrurile Ce ecouri a avut
Povestea vorbelor
– Ştiu eu Probabil că nu. Nu sufăr de narcisism,
nu-mi stă în fire să fac diligenţe pentru a fi inclus în
vreun clasament, coloană, juriu etc. Mi-aduc însă
PRO
SAECULUM 5-6/2011
aniversări
aminte că acum vreo 7-8 ani o literată cu un cuvânt de
spus la Uniune şi soţia unui critic de mare pondere mi-a
solicitat răbdurie date despre palmaresul meu profesional.
Dacă n-au ajuns în coloana Romanian Writers a
Muzeului Literaturii Române nu e vina mea. Şi poate
nici a ei. Oricum, sunt prezent în termeni flatanţi în toate
dicţionarele apărute în ultimii ani, unele texte, studii
mi-au fost traduse în italiană, rusă, chineză şi albaneză.
Iar dacă nu sunt prezent nici acum în respectiva „coloană”
a M.L.R. am o explicaţie: ştiu cum sunt plătiţi angajaţii
acestuia. Şi mai ştiu o lege economică de fier: la
bani puţini, muncă puţină. În România viaţa merge
şi-aşa. Apropo: urăsc această expresie; i-aş da foc, aş
exclude-o, dar nu pot fiindcă e parte din mentalul nostru.
În privinţa „ecourilor” Poveştii vorbelor, acestea au
fost numeroase şi pozitive. Au apărut vreo 10-15 cronici
în Luceafărul, România literară, Convorbiri literare, Contemporanul
– Ideea europeană, Cultura, Cetatea culturală,
Litere, Tribuna, Axioma, Limba şi literatura română,
Ziarul Financiar, Biblioteca, Bibliopolis (Chişinău), Pro
Saeculum, Caiete critice, semnate de cărturari precum
Horia Bădescu, Constantin Cubleşan, Maria Cvasnâi
Cătănescu, Constantin Trandafir, Tudor Cristea, Constantin
Stan, Gelu Negrea, Constantin Coroiu, Liviu
Grăsoiu, Magda Ursache, Mircea Dinutz, Vasile Bardan
ş.a. Însumate, cronicile ar alcătui un volumaş. Fiindcă
mă rugaţi expres, vă voi da şi câteva citate edificatoare:
„Cartea lui Ioan Adam, Povestea vorbelor, e un îndemn
la cunoaşterea intimităţilor spiritului şi culturii noastre lexicale,
dar şi o lecţie de respect pentru limba ce ne statorniceşte,
în fapt, identitatea noastră naţională în faţa
lumii. Cartea se citeşte cu mare plăcere şi cu un interes
cultural aparte.” (Prof. univ. dr. Constantin Cubleşan);
„Erudiţia – niciodată seacă, ostentativă sau excesivă –
este pusă în valoare de maniera de redactare a cărţii:
stil elaborat, subtil livresc, dar accesibil totodată şi
agreabil graţie frecventelor alternări de registre stilistice
şi de moduri de expunere; inserţiile narative şi descriptive
care recompun epoci şi tradiţii, digresiunile fin istorice,
pasaje eseistice cu trimiteri aluzive la realităţi
lingvistice/extralingvistice contemporane constituie aici
o contrapondere stilistică binevenită, faţă de austeritatea
de ansamblu a expunerii ştiinţifice.” (Prof. univ. dr.
Mioara Cvasnâi Cătănescu); „Ioan Adam, ale cărui cercetări
literare şi articole implică întotdeauna documentarea
cea mai serioasă, evidenţiind, nu o dată, înclinaţia
către erudiţie şi plăcerea referinţei livreşti, a citatului rar
şi bine găsit, ne dă o carte la care parcă ne aşteptam:
plină de savoare intelectuală şi de vervă interpretativă,
iar, pe de altă parte, cu toată întoarcerea ei spre trecut,
angajată (indirect) într-o arzătoare (dar trecută adeseori
cu vederea) problemă a prezentului: primejduirea duhului
limbii române.” (Tudor Cristea). „Nu o dată, pe parcursul
lecturii ai impresia că rătăceşti prin borgesiana
grădină a potecilor care se bifurcă şi că la fiecare intersecţie
se deschid alte piste de navigare în căutarea
sensului pierdut prin tenebrele timpului, iar ele, la
rându-le, se ramifică aşijderea, aproape la nesfârşit,
într-un vârtej aiuritor şi fascinant. Cel care ne conduce
prin acest labirint este meticulos, cultivat, cu goniometrul
raţiunii ştiinţifice totdeauna la purtător, îndrăzneţ în
23