OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

info-cultural
natură optimistă şi solară, declară cu fermitate: Nu vom
cădea / În capcana / Măştii de argint, / Căci norul de
dincolo / Există. Nu strălucirile malefice îl pot stăpâni,
ci tentativa de a le îmblânzi, de a face din ele scara de
lumină (mişcare ascensională) care ne duce mai departe
(Va trebui). Aşa s-ar explica poziţia intermediară ,
pe care o are acesta, între pământ şi cer: Un copac de
argint / Se lasă privit / De oameni şi de zei. Călătoria
iniţiatică presupune un parcurs de la întuneric la lumină,
coborâşuri şi suişuri care duc toate, în linie spirituală, la
Ţinutul Verde, triumful luminii asupra întunericului: Sunt
veşmintele luminii, / Deghizate / În flori de cireş // Sunt
florile albastre / Crescând / În ochi // Lumina însăşi //
Până dincolo de moarte. Doar cei aleşi, se subînţelege,
pot învinge puterea timpului, cu scopul de a-şi regăsi
adevărata natură, în mod esenţial, divină şi umană.
O altă temă majoră a acestui volum îl reprezintă procesul
greoi al desacralizării progresive, ca semn cert al
alienării omului în univers. Clopotele bat a prăpăd, iar
dimineţile fără demoni, fără îngeri ne apar stranii, înstrăinate,
păsări, nu se ştie, sunt, nu sunt…, nici zboruri
nu mai sunt, apar îngeri în pantaloni scurţi, ce se grăbesc
către o altă iarnă; în sfârşit, la ultima bătaie a clopotului,
altă probă ce se cere depăşită, o furtună s-a
dezlănţuit. La puţini paşi de întuneric, atât de aproape,
un înger trece pe uliţă întărind speranţa şi credinţa oamenilor,
pentru că, iată: Incantaţia / Şi creatura focului
/ Îţi va aduce râul / Sacru / Aproape, păsările vor împânzi
cerul, / vor cânta, după care universul va renaşte
sub semnul luminii întemeietoare şi regeneratoare. Victoria
deplină a Sacrului o regăsim în imaginea fascinantă
a întâlnirii dintre o pasăre, acum stăpâna
izvorului, şi o căprioară ce-şi cere dreptul la viaţă:
schimb de priviri / între zeităţi; să ne reamintim că privirea
este/poate fi instrumentul ideal al revelaţiei, al unităţii
Creaţiei divine.
Nu putea să lipsească tema creaţiei (artistice, de
data asta): Visez, scriu… Cu litere de lumină. În aşteptarea
păsării de rouă, poetul-mag se împărtăşeşte din
substanţa divină încorporată în elementele naturii, adunate,
printr-un singur gest, într-un cântec încăpător:
Firul de iarbă / L-a atins cu un vers, după cum Mugurul
mă tot îndeamnă / Să-i cânt ceva… Poetul vede, cu
harul său semnele creaţiei în tot şi în toate ce ne-au fost
dăruite de la Creaţia dintâi – o natură în care sunt risipite
semnele Divinităţii, după care – regăsindu-şi puterile
-, se întoarce la chemarea sa stăruitoare: Am să
cânt / Un cântec fără cuvinte, // Un cântec // Despre
descântec / Dulce, / Cuminte, / Cum nu s-a mai cântat
/ Înainte. Sensul acestuia Iubire, rouă, lacrimă, simboluri
ale purităţii originare pierdute (pasăre de rouă).
Între cele pierdute, durerea sa de aproape, se află
ţăranul, fiinţa enormă, o treaptă dăltuită în alb, arhitect
al luminii ochilor, ţăranul, deschizător de ferestre / de
cer. Dar asta nu înseamnă că povestea pâinii nu trebuie
transmisă mai departe urmaşilor-stăpâni, într-o fericită
expresie argheziană. Acesta păstrează în memoria sa
Iarna la Copou
pământul, după cum omul pământului (v. lat. terra + -
ean), ca o adevărată zeitate, ascunsă privirilor profane,
se regăseşte mereu între cer şi pământ. Autorul, e evident,
iubeşte cu patimă satul, ţăranul… furat, umilit, batjocorit,
alungat din istorie, proiectat în neant.
Nu în ultimul rând, cartea aceasta este şi un act de
acuzare împotriva Omului (modern şi civilizat), stăpânit
de lăcomie, îngropat în profan, adversar înverşunat al
naturii, al frumuseţii şi luminii din om… Ai tăiat luna de
pe cer în două / Stelele le-ai izbit de muntele de foc, /
Ai ucis cetăţile de rouă, / Uitând să pui ceva în loc. // Ai
ucis mările lumii. / Până şi izvorul l-ai ucis, / Ai condamnat
la moarte toţi păunii / Ce ţi s-au perindat prin vis.
Vasile Mic nu se sfieşte să facă referiri/aluzii/sugestii la
realităţi foarte apropiate nouă în timp. Crucea şi sicriul,
ne spune într-un loc, ne-ar fi răsplata, un bonus / din
partea / capitalismului / ce / sigur / ne iubeşte. Fireşte,
nu ne poate scăpa ironia nimicitoare din final. Autorul
practică ceea ce se numeşte poezie de atitudine, cu
accentele energice distribuite pe păcatele de neiertat
ale celor ce ne duc încet, dar sigur, spre dezastru. În
ciuda optimismului clamat ici şi colo (volumul nu are o
construcţie unitară, nu e o carte gândită ca un întreg),
tonul general este unul pesimist, cu săgeţi trimise spre
imediatul nostru atât de greu de suportat: Poamele nu
mai sunt culese din pom, vinul nu mai este demult vin,
prieteni am tot mai puţini, florile nu mai au miros şi,
atenţie, Tâlharul de ieri ne e acum stăpân / (…) a pus
laba pe subsolul român, iar, mai departe: Uzinele noastre
s-au vândut ca fier vechi / Cei ce ne omoară, ne
plâng apoi la priveghi. Ce-i drept, găsim mai puţină poezie
aici, dar – în mod sigur – mai mult adevăr!
Volumul, pe ansamblu, ne convinge că avem un
poet care nu se fereşte de temele mari, fierbinţi, dar
care nu găseşte întotdeauna mijloacele cele mai potrivite
pentru a le pune în valoare. Stăpâneşte bine recuzita
modernă, are – după cum se vede – o sensibilitate
cultivată la şcoala marii poezii, dar şi o nefirească lipsă
de îndrăzneală în linia expresivităţii şi a alcătuirii scenariului
liric, ceea ce-l proiectează în mulţimea poeţilor
de pluton cu reuşite uimitoare, dar şi cu scăderi ce ne
pun pe gânduri.
192 SAECULUM 5-6/2011
PRO