OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

info-cultural
şănţat şi molipsitor”, un respect religios pentru lene şi
câştigul lesnicios, cu toate consecinţele ce decurg de
aici. Un roman notabil, pentru acea perioadă, a oferit N.
Xenopol în 1880, Brazi şi putregai, calificat de istoricul
literar o radiogramă a moravurilor provinciale, cu toate
că, secvenţial, autorul este mai convingător decât la
nivelul ansamblului. Îmi vine să cred că un capitol care
să sistematizeze părerile (incipiente) despre noua specie
epică ce sta să se impună autoritar, exprimând
modul cum s-a limpezit o gândire critică asupra romanului
autohton, ar fi sporit valoarea acestei cărţi, de neocolit
pentru cercetătorii fenomenului romanesc.
Gh. Buzatu – Mareşalul Ion Antonescu.
Bio bibliografie, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010,
130 pag.
Românii aveau şi au dreptul la adevăr, aveau şi au
dreptul la această carte, care – în impresionanta bibliografie
a autorului, eminent istoric ce şi-a dedicat o bună
parte din viaţă cercetând, clasificând, comentând documente
de arhivă consacrate celui de-al Doilea Război
Mondial şi personalităţilor care au marcat această perioadă
fierbinte din istoria neamului – contează enorm
pentru dreapta evaluare a evenimentelor şi a mareşalului
Ion Antonescu, cel care, după cum spune memorabil
autorul, „la scara Istoriei (…) a învins definitiv şi
extrema dreaptă legionară şi extrema stângă comunistă”.
Cititorul poate găsi aici fotografii, reproduceri ale
unor documente, probe incontestabile ale unui destin
de excepţie, aflat – din păcate – sub semnul tragicului.
Paralel cu o strălucită carieră militară, Ion Antonescu
se afirmă şi ca om politic angajat în favoarea forţelor
naţionaliste, atitudine probată de protestul public faţă
de cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, după
care a urmat abdicarea regelui Carol al II-lea. În
această situaţie grea pentru ţară, Ion Antonescu şi-a
asumat rolul de Conducător al Statului Român începând
cu septembrie 1940 până în august 1944, când a
fost arestat de forţele de stânga, cu complicitatea Casei
Regale. Sunt reproduse mai multe foi calificative ce dau
seama de calităţile de excepţie ale militarului, mărturiile
unor ataşaţi militari străini, distinşi diplomaţi care nu
ezită să-i recunoască structura de lider înnăscut. Între
gândurile sale, exprimate cu diverse prilejuri, şi faptele
ce au motivaţia nobilă a intereselor românilor de pretutindeni,
nu există nicio falie. Relaţiile cu Adolf Hitler, în
cele 22 de întâlniri pe care le-au avut, n-au fost niciodată
prea cordiale, şi – nici pe departe – nu erau relaţii
de vasalitate, ci de alianţă, fără o urmă de obedienţă.
Războiul purtat avea ca obiectiv refacerea României
Mari şi zdrobirea comunismului, adevăratul şi singurul
motiv pentru care România şi Germania nazistă s-au
aflat alături în acest război devastator.
Nicio afirmaţie fără probe la dosar, nicio tentativă de
a escamota adevărul, fapt ce a devenit posibil abia
după consumarea evenimentelor din decembrie 1989,
dar cu condiţia ignorării embargoului impus de învingătorii
ultimei conflagraţii mondiale şi acceptării vinovate
a faptelor măsluite conform indicaţiilor primite ori, poate,
autocenzurii, cel mai mare duşman al adevărului. După
o analiză pertinentă a faptelor şi motivaţiilor pe care lea
avut şeful statului la acea oră, Gheorghe Buzatu observă
cu o ironie înecată de amărăciune: În modul cel
mai curios, contestarea caracterului doctrinar anticomunist
al Războiului din Est a survenit abia după… prăbuşirea
comunismului în spaţiul european…
Autorul acestui op nu examinează numai faptele şi
profilul militarului şi politicianului, ci pune în evidenţă
omul de acţiune: precaut, metodic şi eficient. Orientarea
spre Reichul nazist a fost o necesitate, nu un capriciu
al conducătorului care ţinea cont, în primul rând, de aspiraţiile
comunităţii căreia îi aparţinea, lucru care nu i-a
interesat nici pe membrii Tribunalului Poporului, după
cum nu i-a interesat prea mult nici pe actualii conducători
ai României din ultimele două decenii. A rezultat, de
aici, un proces strâmb şi nedrept, cu o condamnare la
moarte dictată la Moscova şi dusă la îndeplinire, într-un
mod ruşinos, sâmbătă, 1 iunie 1946, când au fost executaţi
Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu
şi C.Z. Vasiliu. Aşa cum era de aşteptat, mareşalul
şi-a asumat cu demnitate faptele argumentate pas cu
pas, i-a înfruntat pe judecătorii săi cu o linişte ce ar fi
trebuit să nască multe nelinişti în sufletele acuzatorilor,
ceea ce – probabil – nu s-a întâmplat. Scria acesta în
Testamentul (său) politic trei lucruri ce merită a fi reţinute:
„Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea.
Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!”
„Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare
oraş al României.”
„Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte
orice graţiere.”
Cartea prestigiosului istoric ieşean se încheie cu o
listă impresionantă de 333 de titluri, fie studii dedicate
lui… fie articole, opuri cu caracter militar şi politic, semnate
de Ion Antonescu, la care se adaugă reproduceri
din presa vremii: „Scânteia”, „Universul”, „Timpul”. În ultimele
două pagini ale cărţii, se impune concluzia logică
a autorului : aşa-zişii criminali de război, condamnaţi
abuziv de un tribunal de marionete, au fost, în realitate,
cele dintâi victime ale holocaustului roşu din România.
Vasile Mic – Copacul de argint, Cluj-Napoca,
Editura Sedan, 2011, 110 pag.
Nu întâmplător, o carte de acum doi ani a sătmăreanului
Vasile Mic se numea Scara de lumină, simbol indubitabil
al ascensiunii către cunoaştere şi
transfigurare, pentru că şi în această carte regăsim
aceeaşi realitate vie desenată şi susţinută deasupra
lumii profane, cu toate semnificaţiile sale hierofanice:
Lumina o vei avea alături, / Astrele sigur te vor urma.
La capăt, spune poetul, ne aşteaptă mântuirea (Şi plantele
/ sunt chemate / La mântuire) într-un ţinut verde, limanul
cel aşteptat. Scări peste tot, deasupra norilor,
cât mai aproape de cer, iar copacul de argint, adevărat
axis mundi în acest teritoriu liric, îşi multiplică strălucirea
peste o lume a aparenţelor: râuri, poduri, cărări, drumuri,
copacul dă fructe de argint! În altă parte, creatorul,
PRO
SAECULUM 5-6/2011
191