OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

info-cultural
sincronic. Devenirea se desfăşoară istoric, iar fiinţa are
o măsură prestabilită: conştiinţa devenirii întru sine.
Tot aşa cum devenirea întru fiinţă precedă devenirea.
Sedusă de frumuseţea vizionară a ontologiei noiciene,
autoarea acestor pătrunzătoare incizii în operele de majoră
semnificaţie pentru spiritualitatea românească/europeană
nu ezită să scoată la iveală contradicţiile,
insuficienţele argumentative, de pe poziţii constructive
întotdeauna.
Constantin Cubleşan – În jurul începuturilor
romanului românesc, Bucureşti, Editura Gramar,
2010, 240 pag.
Poet, prozator, dramaturg, editor, critic şi istoric literar
mai mult decât merituos, Constantin Cubleşan probează
– în toate aceste întreprinderi culturale – aceeaşi
pasiune pentru cuvânt, acelaşi respect pentru lucrul
bine făcut, seriozitate ardelenească, metodă şi rigoare
în actul critic, apetit pentru construcţiile durabile, încredere
în sine şi în cititorii săi, dar şi spirit polemic, atunci
când se simte obligat să ia atitudine faţă de un fenomen
deviaţionist în plan etic şi axiologic. Astfel, după Domnia
Sa, romanul postmodern ilustrează perfect epoca
kitsch-ului, cu un număr redus de cititori, ignorat de cei
mai mulţi. Romanul, susţine acesta, se află într-o nouă
căutare de sine, capabil oricând să revină în prim-planul
existenţei.
Într-o primă parte a cărţii sale, Orizonturi, autorul ia
în discuţie pe (aproape) toţi istoricii literari care au avut
preocupări speciale pentru această perioadă de copilărie
a romanului românesc, mai puţin Mariana Vartic,
Aurel Sasu şi Mircea Popa, pentru activitatea lor din ultimele
două decenii, după cum în Repere, cea de-a
doua secţiune a cărţii, sunt discutate cele 14 romane,
apărute între 1845-1880, considerate semnificative
pentru această secvenţă temporală, cu observaţia că
Duduca Mamuca/Micuţa cu greu poate suporta titulatura
de roman. Mai degrabă şi-ar fi găsit locul aici, susţine
Mircea Popa, alte texte semnate de I.G. Valerian,
Const. I.A. Nottara şi Ion Pop Florentin, autori care şi-au
desfăşurat activitatea în Ardeal.
Câteva adevăruri se impun de la sine: aceste romane,
atât de variate ca formulă, tendinţă, cotă valorică
contribuie decisiv la formarea, într-un timp relativ scurt,
a unor cititori dependenţi de ficţiune şi cuvântul scris,
fără de care literatura nu poate exista. Concomitent cu
romanul ce-şi caută, timid, un contur ferm, o specificitate
autohtonă, se dezvoltă, în mod necesar, o gândire
coerentă asupra romanului şi funcţiilor sale fundamentale.
Mai bine zis, în unele cazuri, romancierii sunt dublaţi
de teoreticieni ai romanului, lucru firesc într-o
literatură în care constructorii sunt obligaţi să-şi facă singuri
temele de cercetare pentru a-şi finaliza proiectele.
Şi, aşa cum s-a întâmplat cu întreaga literatură paşoptistă,
şi aici se interferează elementele clasice estompate,
într-o primă fază, de modelul romantic, după care
asistăm la o susţinută ofensivă a realismului ce fuzionează
îndeosebi cu elementele romantice într-un melanj
ce a oferit, să recunoaştem, şi câteva momente
faste în această primă fază din istoria romanului românesc.
Mai mult decât atât, două texte de acest gen, ce
nu au, momentan, un autor cert, sunt considerate a fi
postmoderne înainte de vreme (Catastihul amorului şi
La gura sobei).
În general, aceşti oameni ai începutului de drum pun
accentul pe epic, pe construcţie, cu portrete şi evocări,
rareori reuşite, mai degrabă stângace, şi firave tentative
analitice. În acest sens, Manoil al lui D. Bolintineanu ţine
bine echilibrul între epic şi analiză, oferind prima investigaţie
analitică în psihologia feminină (G. Ibrăileanu),
dar şi un produs romantic, după aprecierea comentatorului.
Afirmă, cu toată dreptatea, Constantin Cubleşan
că acest roman suscită un interes aparte, ca materie de
studiu, exaltarea romantică, naivităţile comportamentale
ale eroilor şi, mai ales, cadrele în care se derulează acţiunea,
pictate în culori violente, produc un parfum de
epocă, de netăgăduit. Un asemenea roman corespunde,
neîndoios, sensibilităţii omului din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. În Serile de toamnă la ţară
de Alecu Cantacuzino, acelaşi exeget descoperă o
structură insinuant picarescă, bazat pe o bună intuiţie
arhitecturală şi momente lirice inspirat montate în canavaua
romanului. Ştefan Cazimir şi Constantin Cubleşan
îl consideră pe autor un intelectual rasat, lucru
evident şi la nivel ideatic, dar şi expresiv.
Nu în ultimul rând, Don Juani de Bucureşti (1862) al
lui Radu Ionescu şi Ciocoii vechi şi noi (1863) al lui
N. Filimon reprezintă filiera realistă, bun prilej pentru istoricul
literar ardelean să indice cu luciditate componentele
igrasioase ale unei societăţi aflate într-o degradare
continuă, cu trimitere neechivocă la realitatea în care
trăim, cu toate „bunătăţile” ei: corupţie, nepotism, un tineret
plezirist, demagogie, sperjur, „politicianism de -
Viori
190 SAECULUM 5-6/2011
PRO