OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

altfel, aproape întreaga Dv. operă
D.H. Da, lucrarea, care este o compoziţie de gen, a
fost foarte bine apreciată. Ea se află acum la muzeul
din Suceava. A fost expusă şi la o bienală de la Veneţia.
Este una dintre primele mele lucrări tematice. Ne aflam
în plin realism socialist, când trebuia să pictezi eroi pozitivi,
viaţa nouă etc. Dar eu nu am pictat şi nu am dese -
nat niciodată ceva care să nu-mi placă, iar tema din
tabloul la care vă referiţi mi-a făcut mare plăcere să o
tratez. Să vă mai dau un exemplu. Am făcut Familia în
lojă, care se găseşte la Muzeul Naţional şi pe care am
intitulat-o iniţial Muncitori în lojă, adică o familie de oameni
obişnuiţi aflată într-o sală de spectacol. Am pictat-o
cu plăcere şi chiar mi-a pus nişte probleme
deosebite de clarobscur. Toţi suntem, în fond, muncitori,
sau ar trebui să fim. Am avut şi lucrări care mi-au fost
respinse. Îmi amintesc de una ce avea ca temă înfiinţarea
G.A.S. Bălţaţi. Am pictat nişte ţărani cuminţi, necăjiţi,
cu figuri asprite, descărnate. Mi-a fost respinsă pe
motiv că ţăranii erau prea slabi, ogârjiţi, necăjiţi. Degeaba
am căutat să argumentez cum că ţăranii erau
astfel fiindcă erau abia la momentul înfiinţării G.A.S. şi
nu au avut timp să se îngraşe, să se bucure de binefacerile
noii orânduieli. Însă eu am fost şi interzis vreo
cinci ani, fiind elevul cel mai apropiat al maestrului Corneliu
Baba, în acea vreme pus la index pentru că era
considerat şeful aşa-zisei Şcoli formaliste de la Iaşi.
N-am fost admişi – elevii lui – cu nicio lucrare în nicio
expoziţie pe acest motiv timp de cinci ani.
C.C. Mi-aţi mărturisit, într-un interviu de acum 15 ani,
că aveţi şi regrete...
D.H. Am multe. Aş fi vrut să pictez „timpanele” caselor
vechi ale Iaşului. Am văzut asemenea pictură în marile
metropole pe unde am trecut. Acolo, pentru a
„recupera” natura „obturată” din cauza înălţimii clădirilor
şi îngustimii străzilor, se pictează pe ziduri cerul, apa,
arborii etc. La noi nu e aceeaşi situaţie, dar am simţit
totuşi nevoia să mă desfăşor pe clădiri. Aş fi vrut să iniţiez
apoi transformarea unor artere vechi ale Iaşului în
străzi ale artiştilor, un fel de străzi-spectacol la care să
concure toate artele: muzica, pictura, sculptura, baletul,
literatura şi celelalte, şi unde să expunem picturi neterminate
(de fapt, o pictură nu e niciodată terminată, rămâne
mereu deschisă), dar neterminate în sens
propriu, cu locuri goale pe pânză sau pe carton, pe care
vizitatorul să le continue, având la dispoziţie pensule,
culori...
C.C. Care este locul unde v-ar fi plăcut cel mai mult
să trăiţi şi să pictaţi
D.H. Iaşul. Numai la Iaşi.
C.C. Aici s-a creat de altfel o artă plastică de mare
valoare, cu netăgăduită vocaţie universală...
D.H. Să ştiţi că este o legătură directă între valoarea
de care vorbiţi şi locul acesta. S-ar părea că oriunde
poţi picta. Dar nu e aşa. Iaşul, prin modul cum este instalat
în spaţiu, semănând cu Florenţa, cu Toledo şi cu
alte asemenea oraşe, are un anumit aer, o anumită lumină,
de care cei ce nu sunt artişti poate nu-şi dau
seama. Aici istoria este foarte palpabilă, pare că marii
ei oameni plutesc în văzduhul acestui superb oraş, pe
PRO
SAECULUM 5-6/2011
contemporanii noştri
deasupra noastră, veghindu-ne, ocrotindu-ne, dojenindu-ne.
Eu am fost la Barbizon şi m-am întrebat de
ce şi-au ales pictorii locul acela. Şi m-am edificat. Există
acolo o lumină specială ca atunci când după o furtună
răsare soarele. Totul este limpede. Iar copacii şi casele
se orânduiesc într-un imens decor. Copacii înşişi au
forme plastice cu totul deosebite. Fiecare detaliu contribuie
la decor, inclusiv vestimentaţia oamenilor. Aşa
este Iaşul. Este dăruit de Dumnezeu artiştilor. Ştiţi că
Pallady a avut aici casă. Nu întâmplător. Aici a lucrat
Tonitza. Baba pleca de dimineaţă, ieşea la peisaj înainte
de răsăritul soarelui şi cutreiera cartierele şi dealurile
din jur. Ca şi Otto Brise, ca şi Nicolae Popa, ca atâţia
alţi mari pictori români. Eu ieşeam împreună cu maestrul
Baba, care la rândul lui urma lecţia profesorului său
Tonitza, dimineaţa pe la ora 4.
C.C. Care dintre expoziţiile Dv. de peste hotare a
fost cea mai apreciată, a avut ecoul cel mai puternic
D.H. Mai multe. Dar aş aminti-o pe cea de la PARIS,
din 1964, deschisă la o celebră galerie unde a expus şi
PICASSO şi alţi mari pictori. Am prezentat atunci la GA-
LERIE DU PASSEUR expoziţia ASPECTE DIN PARIS,
un Paris inedit, văzut de un pictor român, un Paris care
dansează. La expoziţie au venit personalităţi marcante
ale vieţii politice, cultural-artistice şi ale presei pariziene.
Au fost foarte surprinşi, occidentalii din păcate crezând,
aşa cum mi-a spus şi ambasadorul nostru de atunci în
Franţa, că noi am rămas la nivelul opincii.
C.C. Care este marele muzeu din lume care v-a impresionat
în gradul cel mai înalt
D.H. Ermitajul. Este cel mai complet din lume. Toate
celelalte sunt mai mult sau mai puţin parţiale sau specializate.
Am văzut mai multe lucrări ale francezilor la
Ermitaj decât la Luvru.
C.C. De exemplu, impresioniştii...
D.H. Dar nu numai. Matisse, Gauguin şi mulţi alţii.
În 1962, eu am avut şansa să intru în depozitele Ermitajului.
De pildă, marii moderni ruşi, care au dat tonul în
arta modernă – KANDINSKI şi toţi ceilalţi – erau la subsol.
Eu i-am văzut, atunci, acolo. Acum sunt toţi scoşi
în expoziţie.
C.C. Dacă ar fi să puneţi un motto operei dv.,care ar
fi acela
D.H. Ar fi mărturisirea maestrului meu CORNELIU
BABA, pe care mi-o însuşesc în totalitate – „PORT ÎN
MINE VICIUL PORTRETULUI”.
C.C. E frumos, e nobil, e fecund. Un mare sculptor
al secolului spunea: „În taina Creaţiei, chipul omului a
reprezentat întotdeauna cel mai frumos dintre peisaje”.
Aţi fost profesor şi rector al Academiei de Arte din Iaşi.
De aproape două decenii sunteţi şi membru al Academiei
Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere, cu sediul la
Paris. V-aş întreba în maniera în care un ziarist l-a întrebat,
cu mulţi ani în urmă, pe un cunoscut om politic
american, cum preferaţi să vi se adreseze discipolii,
confraţii mai tineri, gazetarii: domnule academician,
maestre, domnule profesor...
D.H. Nu, aş prefera să mi se adreseze simplu: Pictore
Hatmanu! Este cea mai înaltă demnitate.
C.C. „La mulţi ani!”, Pictore Hatmanu!
19