OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
SAECULUM 5-6/2011
Autoportret
Crişan în 2002. Treptat, comentatoarea, provocată de
textul avut în atenţie, purcede ea însăşi la interpretări
şi nuanţări ale demersului dramaturgic. Dacă Sorin Crişan
a pus, pentru prima dată, în cumpănă relativizantă
intenţionalitatea etică, Jeana Morărescu observă că
personajele au o psihologie incertă, devenind actanţi
într-un mecanism al disimulării (involuntare) unde chiar
misterul se deghizează. Nu sunt piese poliţiste, nu sunt
drame psihologice, pentru că aici contează, înainte de
orice, drama istorică a cunoaşterii într-un fascinant joc
al măştilor spaţiale. Pe rând, carnavalescul, grotescul,
visul-coşmar, moartea se asociază pentru a ne ajuta să
vedem în spatele aparenţelor. La acestea mai adaugă
observaţia că moartea, o temă mai generoasă ca multe
altele, văzută de Sorin Crişan ca spectacol, pierde în
demonstraţie din cauza unui minus de percutanţă hermeneutică.
Pe ansamblu însă, cartea acestuia contribuie
decisiv întru valorizarea creaţiei unui scriitor
fundamental, complex şi complicat prin polisemie.
Brâncuşi a avut, în opinia exegetei, obsesia de reprezentare
a predicaţiei, străduindu-se să surprindă
permanent esenţa interioară a unui obiect (zborul,
văzul), cu alte cuvinte să reveleze forma-esenţă a
obiectului însuşi, ceea ce ne conduce la concluzia că
orice interpretare simbologică este, din start, superficială
şi sterilă. Finalizarea arhetipului, precizează
Jeana Morărescu, nu se obţine în cultura arhaică, ci reprezintă
apogeul unei culturi evolutive, ceea ce presupune
geniul artistic al unei individualităţi capabile să
unească particularul cu generalul, planul terestru cu cel
info-cultural
transcendent. Într-o atare viziune, ciclul Măiastrelor ne
apare ca o fericită sinteză între principiul Formei şi principul
Vieţii.
Excelentă cunoscătoare a operei lui M. Sorescu
(poezie, teatru, eseu), autoarea e convinsă că tragicul
sorescian, indiferent de forma în care se înfăţişează cititorului/spectatorului,
este o componentă a spiritului românesc,
reprezentat – în cazul de faţă – de autorul
tragediei Iona şi al seriei de volume intitulate La lilieci.
Astfel, ironia soresciană se regăseşte la toate nivelurile,
ea fiind deopotrivă predispoziţie nativă a gândirii şi
a judecăţii, cât şi investire reflexivă conştientă, bonomă
sau corozivă. Aparenta deriziune-mucalită sau tragicomică
a vieţii nu alterează în vreun fel planul gravtragic
în care se mişcă personajele din spaţiul teatral ori
acelea din discursul aluziv epico-poematic (La lilieci).
Aşa fiind privite lucrurile, apare ca foarte firească observaţia
– cu argumente sugerate în cele patru eseuri
dedicate operei soresciene – că postmodernismul nu e
decât perfecţionarea paroxistică a tendinţelor confirmate
de modernism.
A fost G. Călinescu un critic impresionist Contestarea
unui mod atât de simplist de a vedea profilul unei
personalităţi pregnante a criticii şi istoriei literare din secolul
trecut se face cu argumente-citate din „Ascensiuni”
(apărut în vol. „Ulisse”, 1967), aparţinând lui G. Călinescu
însuşi, de unde putem descifra etapele iniţierii
acestuia. Între ideea interioară, fără de care nu poate
exista actul creator, şi expresia optimă există, în mod
necesar, un feedback, ce anulează aparenţa schizoidă
a personalităţii comentatorului de literatură. Despre
G. Călinescu spune că a descoperit conştiinţa-arlechin,
cea care mediază între polarităţi.
Deloc întâmplător, ultimele două eseuri sunt dedicate
lui Constantin Noica. În „Jurnal de idei”, Jeana Morărescu
decriptează obsesiile fundamentale ale operei
sale, cât şi metoda sa de investigaţie aflată între orizontul
dialecticii hegeliene şi orizontul transcendent-transcendental
al viziunilor fenomenologice. De aici se poate
instala imaginea unui sintetizator al dialecticii europene.
În condiţiile în care, în perioada contemporană, ştiinţa
a intrat în delir, pe când filozofia s-a restrâns la luciditate,
situaţie creatoare de tensiuni, autoarea acestei
cărţi este convinsă că în acest centru funcţional neofondator,
al unei viziuni împlinite de altminteri doar
în intuiţia şi virtualitatea ei (…) se va înălţa curând,
lărgindu-şi sinteza, gândirea filozofică românească.
Să faci o asemenea premoniţie, într-o perioadă în care
interesul pentru gândirea lui C. Noica a slăbit considerabil,
este un act de veritabil curaj şi nu e deloc exclus
ca această previziune să se împlinească.
Tot C. Noica este acela care pune în lumină modalitatea
fiinţei de a se întâlni cu sine. De la o ontologie a
fiinţării s-a ajuns la o ontologie informaţională. Temei
iar corespunde subconştientul, contra-temei – senzorialitatea,
iar tezei – intelectul, gândirea logică. Fiinţa
care generează coincide cu fiinţa care se integrează.
Jeana Morărescu crede că principala eroare a lui
C. Noica (totuşi, cel mai iubit dintre filozofi) stă în faptul
că acest cerc dialectic s-ar desfăşura diacronic şi nu
189