OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

info-cultural
valentul unui extraterestru, din perspectivă profană! Nu
ne poate scăpa ironia acidă a personajului-narator la
auzul veştii că: „Am intrat în NATO şi în Uniunea Europeană!!”
Notează acesta, cu un entuziasm trucat, mai
degrabă mucalit: „Mamele blocului nostru se îmbrăţişează
plângând cu taţii din blocul vecin”. În Convalescentul,
personajul este internat la Spitalul 9 „pentru
pierdere de cunoştinţă posttraumatică”, pe care aş interpreta-o,
în plan simbolic, ca înstrăinare vremelnică
de locurile natale. Adevăratul remediu este, după externare,
Lacul Ştiucilor din copilărie, care-l ajută să-şi refacă
integral memoria. Şi, ca în atâtea alte cazuri, în
această carte, apare reflecţia pătrunzătoare: „Noi, oamenii,
fiinţe conştiente, spargem gheaţa ca să nu se sufoce
peştii, dar nouă, în condiţia noastră muritoare, cine
ne va face o breşă” Un poem vibrant al unei mari iubiri
ratate, în plan terestru, este Manuela – o iubire trăită intens,
ca o ardere („în lanul cu maci”), urmată de o răsturnare
neaşteptată a mitului Orfeu-Euridike. Convins
că „iubirea trebuie reîndumnezeită prin artă”, noul Orfeu
se confruntă cu refuzul ferm al femeii iubite: „Nu vreau
să te urmez!” De data aceasta, Poetul îşi continuă drumul
fără a privi înapoi… până în momentul incinerării
sale: „Se ridica şi cenuşa în văzduh – găsim în text –
amestecându-se în vârtejul petalelor sângerii”.
O legendă fermecătoare, salvată – prin scris – de talentatul
povestitor, originar din Dej, judeţul Sălaj, este
Biserica din adâncuri, unde exploatează inteligent nu
numai frumuseţea genuină a unui text născut de spiritul
locului, dar şi presupusele legături ancestrale, cu transferuri
de personalitate spre Joska-bácsi, urmaşul lui
Cadan, unul dintre conducătorii hoardelor tătare ce-au
pustiit acele meleaguri pe la jumătatea secolului al XIIIlea
şi Lucian – scriitorul, cel ales de un destin implacabil
să eternizeze tragedia petrecută în urmă cu 800 de ani,
pentru a izbăvi de blestem familia celui incriminat. Asta
ar explica fascinaţia celor două personaje, cu roluri
parcă distribuite de o instanţă superioară, care se comportă,
fiecare în planul lui de referinţă, ca doi posedaţi
până în momentul izbăvirii. În final, Joska-bácsi, ajuns
„un visător nărod şi singuratic”, va plăti neomenia strămoşului
său printr-o moarte acceptată, în apele Lacului
Săcălaia, în timp ce Lucian îşi va împlini menirea de a
lăsa urmaşilor răscolitoarea poveste, pentru ca familia
sinucigaşului „să aibă pace în lumea veşnică”. Este, neîndoios,
una dintre piesele reprezentative ale volumului,
comparabile cu povestirile munteanului Vasile Voiculescu.
În sfârşit, m-a impresionat povestirea ce dă titlul
acestei cărţi de numai 134 de pagini, Câine în rugăciune,
un discurs bine articulat şi controlat, cu efectele
dozate la vedere, ce ne vorbeşte despre limitele suportabilităţii
unei suferinţe atroce, indiferent dacă e vorba
de „un câine îngenuncheat” (îi lipseau picioarele din
faţă) în faţa hranei ce i se refuza sau de un om a cărui
mare dorinţă este de a obţine copilul dorit, cu mijloace
legale, de la un leagăn de copii, şi căruia îi este refuzată
această şansă la fericire, în ciuda promisiunilor făcute,
prin intervenţia celui mai puternic: „Am dat-o unei familii
bogate din Israel, e spre binele ei, dumneavoastră nu
puteaţi să-i asiguraţi ceea ce vor reuşi ei”. Reacţia acestuia
este o expresie a revoltei descătuşate în faţa unor
frustrări insurmontabile. Urletul devine astfel „un mijloc
de eliberare a suferinţei”, dar şi de protest împotriva
unei lumi mai nedrepte decât aceea antedecembristă!
O dramă familială, o dramă umană copleşitoare şi, de
ce nu, o dramă naţională (uşor de anticipat) în doar
patru pagini!
Fireşte, nu mi-au plăcut toate textele: Peştele este
prea transparentă şi prea puţin artistă, Iluzia unui pansament
este prea demonstrativă, dar cartea, în întregul
ei, constituie dovada unui talent puternic, a unei sensibilităţi
tragice ce ştie să se păstreze în planul ideilor înalte,
să măsoare deficitul mental, moral şi sufletesc al
unei lumi ce s-a îndepărtat nepermis de Natură şi Divinitate,
de Om şi Umanitate. În concluzie, Lucian Gruia
este un povestitor ce contează în competiţia autorilor
de proză scurtă.
Jeana Morărescu – Orizonturi critice, Bucureşti,
Editura Palimpsest, 2004, 288 pag.
Admirabilă această carte de hermeneutică a doamnei
Jeana Morărescu, ce cuprinde 36 de eseuri substanţiale,
cu o aplecare atentă şi competentă asupra
acelor creatori ce s-au deschis, prin opera lor, către spiritul
european, valorificând cu inteligenţă şi o temeinică
stăpânire a conceptelor raporturile dintre ethosul naţional
şi cel european. Punctul de plecare, ca şi în alte cazuri,
este unul polemic; în cazul de faţă, vizează
neîncrederea lui C. Noica şi E. Cioran în puterile faustice
ale neamului nostru. De altfel, este evidentă preferinţa
autoarei pentru C. Noica, obiect de referinţă şi de
studiu în şase texte, gânditor cu care se deschide/închide
această carte. De un interes special mai beneficiază
L. Blaga, cu şapte texte, D.R. Popescu şi Marin
Sorescu (opt texte), C. Brâncuşi (cinci texte), I.D. Sârbu
(două texte), adică acele personalităţi emblematice ale
culturii române care există, exclusiv, în cercul dens al
ideilor pure, carnea şi esenţa unei opere perene. Convingerea
fermă a exegetei este că în cultura română se
găsesc mari rezerve de îmblânzire a vidului metafizic
de actualul ceas al Culturilor deschise şi că joncţiunea
optimă cu Spiritul european va avea loc într-un viitor
apropiat.
Într-unul din eseuri (Dublul orizont al spiritului românesc),
polemizează cu Al. Paleologu (Treptele lumii sau
Calea către sine a lui M. Sadoveanu), care descifrează
în Baltagul „ o structură arhaică de tip pastoral”, când –
în realitate – aici mitul este absorbit în profan, dependent
de istorie. Atât orizontul catabasic (v. Mioriţa), cât
şi orizontul anabasic (v. Baltagul) se regăsesc – susţine
hermeneuta – „într-o ontologie unică a realului”, unde
imanenţa se uneşte cu transcendenţa. Merită să mai reţinem
observaţia de mare fineţe a acesteia, conform căreia
„spiritul românesc are nevoie de Polul mioritic
(existenţialist), ca model suprem, eleat”.
„D.R. Popescu şi circul fenomenologic” ar fi fost, în
intenţie, o cronică de întâmpinare a unei remarcabile
cărţi despre teatrul lui D.R. Popescu semnate de Sorin
188 SAECULUM 5-6/2011
PRO