OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

info-cultural
calului (elementul de legătură între două planuri temporale),
de cealaltă parte, dealul verde, pasărea cea albastră,
firul de iarbă, valea de-acasă. La mijloc se află
poetul ce trăieşte, după propria-i mărturisire, la margine
de scenă, condamnat să viseze, să-şi pună cuminte cununa
de cenuşă, să-şi poarte cu îngăduinţă surâsul decapitat
şi umilinţele măscăriciului. Dar se face seară,
spune el, şi încep întrebările, creatoare de mari tensiuni
poetice şi performanţe expresive. Eldòra, figura lirică
tutelară din alte volume ale sale, întrupează, de această
dată, dorul de viaţă şi de frumuseţe: niciodată nu-i târziu
pentru iubire. În doar trei-patru apariţii, apetisanta Eldòra
îi luminează existenţa şi lasă loc pentru aşteptatele
revelaţii ale fiinţei umane. De aici se întinde podul de
cochilii / peste care trec sufletele neliniştite ale visătorilor.
Semnele stingerii se aglomerează în ultima secvenţă
a volumului: toamna posomorâtă, căţelul iubirii
care latră/scheaună/scânceşte/scrâşneşte, orele se rup
în bucăţi, clopotele, mai apoi cheile capelanului, zidurile
s-au rupt, în sfârşit, lumina se rupe, lumina doare, după
care elegiacul sever se converteşte într-un blând şi resemnat
înţelept: Nu-i nimic de făcut în faţa morţii / chiar
dacă ţi-ai vopsit amăgirile... Scenariul propus se bazează
pe mimarea unui dialog (cu parteneri numiţi sau
presupuşi), în fapt, un permanent dialog cu sine, de
unde seria de întrebări, multe fără răspuns, altele cu
răspunsuri-surpriză, într-o arhitectură ce se descoperă
ochiului pe măsură ce neputinţele se adună (vinovat de
neputinţă / şi totuşi de ce vinovat). La întrebarea Dar
moartea, acesta îşi răspunde cu siguranţa celui care,
din imperiul neantului şi al nopţii eterne, se hrăneşte din
iubire şi frumuseţe: Moartea şi-a înflorit amânarea / şi
acum anotimpul verde călăreşte / peste carnea ta ameţitoare.
Ion Beldeanu foloseşte, cu o siguranţă de invidiat, o
uimitoare varietate de procedee, fără ca asta să-i modifice
discursul esenţial: nuanţat, dramatic, ironic, sarcastic,
mobilizator, cu accentele distribuite pe temele de
prim-plan, ingenios explorate şi asamblate cu iscusinţă
într-un tot echilibrat şi tulburător, în egală măsură. Nu
lipsesc oazele de frumuseţe senină, acel orizont de aşteptare
al visătorului de vocaţie, încrezător în rezervele
de sensibilitate pe care le are, deşi neiertător în faţa sicofanţilor
şi a mulţimii atinse de boala indiferenţei. Cu
această carte, creatorul sucevean dovedeşte, încă o
dată, că poezia autentică, matură şi robustă, se poate
scrie oriunde, aşteptându-şi valorizarea meritată.
Lucian Gruia – Câine în rugăciune, Bucureşti,
Editura Delliana, 2009, 134 pag.
Pentru Lucian Gruia, poetul (exprimat în două volume),
prozatorul de scurtă şi intensă respiraţie, cărora
li se alătură eseistul împătimit, nu sunt decât ipostaze
complementare ale aceleiaşi personalităţi, fiind greu a
defini, în cazul de faţă, graniţele dintre poezie, proză
alegorică/confesivă/de idei, eseu, întrucât aceleaşi întrebări,
aceleaşi nelinişti întemeietoare, aceleaşi nostalgii
pustiitoare, aceeaşi alunecare magică între
memorie şi uitare, acceptare şi revoltă, viaţă şi moarte,
iubire şi înstrăinare, natură şi fiinţă, legendă şi realitate,
cu dogoritoarea dorinţă de întoarcere acasă şi recuperarea
paradisului pierdut se regăsesc într-un coerent
spaţiu al reflecţiei şi spovedaniei criptate în simboluri la
îndemână. De toate acestea m-au convins cele treisprezece
povestiri adunate sub titlul Câine în rugăciune,
volum a cărui unitate este asigurată, în primul
rând, de prezenţa explicită a unui singur personaj-narator
(Lucian), cu o biografie ferm articulată, consistenţa
unui teritoriu lirico-epico-eseistic ce-şi are epicentrul spiritual
la Dej (Odată, demult, în copilărie, Someşul mi-a
furat chipul curat. De atunci rătăcesc prin lume, căutându-l,
mărturiseşte autorul), de persistenţa unor întrebări
mistuitoare despre ratare şi hazard, iubire şi
suferinţă, despre sensul vieţii şi al morţii, în sfârşit, despre
triumful eliberării sufletului de trup, ce reprezintă şi
substanţa cărţilor de eseistică publicate între 2001 şi
2008.
Autodidact cu bine asimilate cunoştinţe de religie,
ştiinţe ezoterice, filosofie, el reuşeşte să-şi transmită
mesajul apelând, cel mai adesea, la vis ca spaţiu ideal
al revelaţiilor sau al construcţiilor artificiale (cu material
kafkian/urmuzian/eliadesc), ce fac posibilă trecerea
dintr-o dimensiune în alta.
Cam asta se întâmplă în Ultimul tren, cu o întoarcere
premeditată în trecut (reconstituirea propriei vieţi, a istoriei
Dejului), trecând pragul spre o îndrăzneaţă contopire
a fiinţei cu neantul în imaginea trenului „de argint
strălucitor” ce curge nestăpânit, ca o „apă neagră”, anulând/neantizând
tot ce-i viu şi (aparent) durabil. De la
planul supranatural se face, insesizabil, trecerea la planul
real, din momentul în care „glasul strident al unei
femei” anunţă sosirea Rapidului 26 din direcţia Dej în
gara Bucureşti Nord „cu o întârziere de două zile”. Un
asemenea final pune cititorul într-o, de neinvidiat, nesiguranţă,
ceea ce ne aduce în minte tehnica ambiguităţii,
folosită magistral de Thomas Mann în Dulapul cu haine.
„Bomboniera vieneză de bronz”, din casa părintească,
ce lasă să se audă, la ridicarea capacului, „Valsul Imperial”
al lui Johann Strauss, se dovedeşte, în final, a fi
un spaţiu încăpător pentru membrii familiei ajunşi dincolo,
dar şi un loc de trecere, propice marilor revelaţii şi
comunicării dintre cele două lumi despărţite de pragul
dintre viaţă şi moarte (Bombonica). Oricâte elemente
stranii ar conţine cele două proze, oricât de bine ar stăpâni
autorul tehnicile de întreţinere a suspansului, reflecţiile
omului îngropat în cotidian, nutrite de marile sale
frustrări şi nelinişti, îl îndepărtează de maeştrii genului
fantastic, ca şi de aceia care au cultivat absurdul cu
bună ştiinţă: „Nu ştiu ce este moartea, dar nici viaţa.
Merită să lupţi pentru existenţă Ce am realizat până
acum Inginer fără invenţii, poet şi publicist nepublicat”.
O secţiune în cotidianul urban, unde doar „cupola albastră
a văzduhului (...) se păstrează intactă”, găsim în
povestirea Greierii dintre blocuri, inundată de tristeţea
protagonistului ce-şi regăseşte, doar în vis, edenul originar
cu „iarba revigorată” şi „cântecul greierilor” sfidând
„marea de beton a oraşului”. În juru-i, o realitate degradată
în care – fie şi în vis – „un greiere enorm” este echi-
PRO
SAECULUM 5-6/2011
187