OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

info-cultural
Dinu Mirea
BREVIAR EDITORIAL
Ion Beldeanu – Dimineţi fără glorie (poeme),
Iaşi, Editura Opera Magna, 2011, 116 pag.
În primul rând, un poet substanţial şi experimentat,
un sceptic rafinat şi bântuit de nostalgii, prea puţin preocupat
de curente, tendinţe, grupări şi găşti literare, grav
şi responsabil cu fiecare poem, ciclu, volum dat publicităţii,
Ion Beldeanu este şi un prozator talentat, exprimat
prin două cărţi apărute în 1998 (O dimineaţă pentru fiecare)
şi 2001 (Glonţul de cucută), dar – cu deosebire –
s-a impus atenţiei eseistul, crescut şi maturizat dintr-o
mare suferinţă colectivă: Bucovina care ne doare, vol.
I-III (1996-2007). De la Mirele pâinii (1976) până la Dimineţi
fără glorie, poetul moldovean, credincios meleagurilor
natale şi stăpân pe puterile sale, a practicat
scrisul ca mijloc de tămăduire şi supravieţuire, după ce,
decenii de-a rândul, a surâs, a sperat, a crezut, pentru
ca, mai apoi, din ce în ce mai dezamăgit, a măsurat –
panicat – nemernicia acestui timp. Înainte de orice, aş
aprecia că, într-o manieră mai fermă faţă de volumele
precedente, cartea de faţă este fructul unor dezamăgiri
repetate în faţa unei realităţi greu de suportat şi al unei
amărăciuni generale ce-şi caută forma de expresie
ideală: Ar fi nevoie – este acesta de părere – de o ploaie
(...) care să spele / duhoarea şi rânjetul şi voma metafizică
/ ce pavează aleile existenţei noastre... Sau ar fi
suficientă doar (...) puţină tandreţe. De un lucru e sigur
poetul: orice ar face, orice ar zice, el găseşte Poarta Paradisului
zăvorâtă. Aşa s-ar explica, probabil, persistenţa
strigătului/ţipătului, ca semn al relaţiei între trecut
şi prezent, între real şi imaginar, dorinţă şi putinţă, fizic
şi metafizic: ţipătul frunzelor, ţipătul peştilor, dar şi ţipătul
verde al zorilor / din care te-ntorci. Peste toate, tutelară,
se aşază privirea ca simbol şi instrument al unor revelaţii.
Dimineţi fără glorie este ceea ce se numeşte o carte
de poezie, organică şi coerentă ca un poem unitar, cu
o structură muzicală evidentă, odată ce aproximativ
zece texte (modificate parţial sau deloc, păstrându-şi
titlul sau nu) sunt reluate la anume intervale, având rolul
unor laitmotive ce structurează macro-textul pe câteva
coordonate esenţiale. Astfel, Să vezi cuvintele (p. 6),
Inevitabila realitate (p. 18) şi Între ironie şi aversiune
(p. 58) sunt variantele aceleiaşi arte poetice, cu următoarele
precizări: în primul text accentele sunt puse pe
procesul de creaţie, în al doilea, pe poziţia eului liric în
raport cu realitatea citadină, iar în al treilea text pe procedeele/atitudinile
uşor de regăsit în întregul volum. Comună
le este tema creaţiei, cu tema adiţională a
impactului dintre creator şi provincia la care e nevoit să
se raporteze. Se reţine, de aici, „portretul” celui care
poartă cu sine amprentele asfaltului. În schimb, Contul
la speranţă de la pag. 9 este reluat integral, text şi titlu,
la pag. 86, doar într-o altă dispunere grafică, întregind
profilul liric al celui „suspendat” între puritatea naturii
(firul de iarbă) şi logosul întemeietor: Eram eu cel care
fluiera peste câmpiile / speranţei În concluzie, aceeaşi
temă cu variaţiuni, aceeaşi stare interogativă ca permanentă
sursă de nelinişti.
Natura, cu ingenuitatea ei, ocroteşte frumosul şi binele,
garantează încrederea în puterea generatoare a
iubirii, după cum reiese din poemul E dreptul tău (Îndrăgostiţii
dorm / într-un ochi de ciocârlie...), reluat la numai
douăzeci de pagini cu o adăugire semnificativă: dacă
pădurea de mesteceni poate fi mormântul natural (acoperit
de o palidă ninsoare), în textul reluat, strofa adăugată
introduce „categoria departelui” (Ioan Holban) –
aici apare şansa eternităţii dobândite prin creaţie: Aşadar
aşteptând (p. 1, 2). Speranţa însăşi e pusă sub
semnul incertitudinii, dar – mai cu seamă – interesează
sensul pe care l-ar avea mişcarea în zona fierbinte a întrebărilor
fără răspuns. Memoria e scoică flămândă cu
puteri recuperatoare (erori, orgolii, iluzii, amăgiri, credinţa
nedezminţită în viitor). E, probabil, singurul loc
unde se strecoară discret o informaţie ce ne poate plasa
într-o secvenţă temporală: vitrinele deceniului şase, la
care se raportează mereu pentru a-şi măsura dezamăgirile
şi eşecurile (p. 40 şi 45). Luciditatea creatorului
(Eu ştiu că nici o fericire / nu mă aşteaptă la capătul
poemului...) îl ajută să măsoare corect distanţa dintre a
voi şi a putea. Peste toate, proclamă cu o justificată admiraţie,
tronează invincibil mărarul (p. 54 şi 87). Dar
lasă să sune este un alt text reluat, cu insistenţă asupra
tăvălugului venind dinspre ziua pierdută (p. 57 şi 97).
Uimirea, stare firească a unei alte vârste, devine acum
starea de spirit rezervată întârziaţilor, pe când melancolia,
fie ea şi disipată, condiţie sine qua non a celor
aflaţi la vârsta evaluărilor.
În sfârşit, De la capăt (p. 68), reluat sub titlul Doar
zeii cei mici (p. 72) sugerează un spaţiu magic în care
desenele ar putea prinde viaţă, iar căderea întunericului
ar putea anula visele patronate de zeii cei mici, lăsân -
du-ne colindaţi de ambiţiile ce ne sărăcesc existenţa.
Motivul călătoriei, subsumat aici căutării de Sine, se
asociază cu acela al oraşului de margine (monotonia,
plictiseala, singurătatea, ghemul de spaimă, nevroza,
nostalgia, tristeţea răvăşitoare), unde iarba se coace
încet, iarba roşie (acum) îi îneacă respiraţia, galbenul
atinge tot ce îl înconjoară (tăcerea, aripa, pelerina, saloanele),
lumina devine amară, iar cinematograful rămâne
singura salvare din melancolia Provinciei, când
nu apare starea de revoltă. De o parte, oraşul, cu indiferenţa
lui rece, din care se mai poate evada cu ajutorul
186 SAECULUM 5-6/2011
PRO