OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

contemporanii noştri
tată de cât mai mulţi oameni, indiferent de gradul lor de
cultură. Aşa stau lucrurile în cazul lui Botticelli, la care
v-aţi referit. Sau în cel al lui Andreescu. În faţa unui tablou
al acestuia nu mai are importanţă genul, tema etc.,
eşti prins de vibraţia lui, eşti acaparat, scos total din
concepte.
C.C. Maestre Hatmanu, există un portret în pictura
universală care vă obsedează Cred că le ştiţi aproape
pe toate.
D.H. Le ştiu, bineînţeles. Poate autoportretul lui
Rembrandt, unul mai de tinereţe.
C.C. Unde este expus
D.H. La Dresda.
C.C. Să amintim. Aţi pictat portretul lui Nicolae Titulescu,
care se află din 2002 la sediul Naţiunilor Unite
din Geneva. Datorită Dv., marele om politic şi diplomat
s-a întors în istorica clădire de care a fost atât de legat,
dar şi în ţara (Elveţia) care nu i-a mai acordat viză de
intrare, după destituirea sa din Guvernul României ca
urmare a sforăriilor politicienilor dâmboviţeni. La Ministerul
de Externe se află galeria marilor diplomaţi români
care este tot opera Dv. Aţi pictat, de asemenea, portretul
lui Ion Heliade Rădulescu pentru galeria de portrete
de la Academia Română... Dar şi galeria marilor savanţi
şi profesori din somptuoasa sală a Senatului de la Universitatea
„AL.I. Cuza”, cea mai veche universitate a
României, precum şi pe cea a iluştrilor primari ai Iaşului
din monumentala sală de reuniuni de la Palatul Roznovanu,
sediul Primăriei capitalei Moldovei.
D.H. Da, şi am fost foarte onorat. Portretul lui Ion Heliade
Rădulescu este o donaţie. Nu e singura, de altfel.
La Muzeul de Artă din Iaşi am donat 175 de lucrări, cea
mai mare donaţie ce s-a făcut vreodată muzeului ieşean.
Apoi, un număr de 25 de portrete ale marilor actori
care au ilustrat Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”
de-a lungul istoriei celui mai vechi Teatru Naţional al României.
Sunt portrete-şarjă în care se îmbină trăsăturile
personalităţii actorului cu cele ale unor personaje pe
care le-a întrupat pe scenă. Am donat apoi o serie de
lucrări inspirate de mari opere literare Muzeului Literaturii
Române din Iaşi, iar la Casa Sadoveanu de la
Copou există un portret al lui Mihail Sadoveanu semnat
de mine.
C.C. Este un portret care, aidoma celui, bine-cunoscut,
semnat de Corneliu Baba, îmi evocă forţa coloristică
a lui Tizian şi mă gândesc în primul rând la albastrul
ochilor lui Sadoveanu...
D.H. O întreagă expoziţie intitulată SATUL NATAL
am donat-o oraşului Poitiers – oraş înfrăţit cu Iaşii. Dar
am foarte multe lucrări în colecţii publice sau personale
în diverse locuri din lume: Mexic, Japonia, Germania,
Malta, Franţa, Italia etc.
C.C. În satul natal, la SCOBINŢI, la şcoala de acolo,
cu ani în urmă aţi pictat o impresionantă frescă…
D.H. Părinţii mei au fost învăţători la Şcoala din
SCOBINŢI. Eu m-am născut chiar în acea şcoală.
Fresca pe care am realizat-o în semn de recunoştinţă
„povesteşte” istoria patriei. Mai întâi am schiţat un proiect,
i-am adunat pe oamenii din sat la şcoală şi i-am
rugat să-şi spună părerea. Am simţit nevoia ca în şcoala
Pescari pe Neva – 1
unde părinţii mei i-au învăţat pe copiii din atâtea promoţii
istoria neamului, eu să continui, cu mijloacele mele,
lecţia lor. La dezvelire (în 1975) a venit multă lume şi a
fost unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa
mea.
C.C. Din păcate, în a doua jumătate a deceniului trecut,
nişte neisprăviţi au ordonat, iar alţii au executat, distrugerea
frescei de la Scobinţi, lucrare de artă
monumentală care a necesitat un imens efort şi pentru
care n-aţi pretins nimic în schimb. V-am împărtăşit
atunci public – scriind în ziarul „Adevărul” şi în revista
„Adevărul literar şi artistic” – mâhnirea. Mi-aţi mărturisit
că de acel gest, în fond unul profanator, „nu-s de vină
oamenii satului” al cărui Cetăţean de Onoare sunteţi. Şi
aveaţi dreptate!
D.H. Cum spunea Jean Paul – „o operă de artă nimicită
sau mutilată este un jaf comis împotriva eternităţii”.
Fresca, ce se întindea pe o suprafaţă de 40 m.p., a
fost distrusă în 1998, după 23 de ani de la dezvelire, şi
la doar câteva săptămâni după ce mi s-a decernat titlul
de Cetăţean de Onoare al comunei Scobinţi.
C.C. Ciclurile Dv. Vitrinele Parisului, Orele Parisului,
Autoportret în timp, Iaşul – evocare sentimentală, Om
şi sentiment, Caractere au intrat în fondul principal de
valori al artei. Aţi expus personal sau în grup la New
York, Tokio, Osaka, Ciudad de Mexico, Roma, Sankt
Petersburg, Moscova, Havana, Praga, Berlin, Lisabona,
Viena, Atena, Damasc, Teheran, Cairo, Ankara şi lista
ar mai putea continua. E adevărat ce se spune că nicăieri
succesul nu e mai dulce ca acasă
D.H. Indiscutabil. Am simţit asta de mai multe ori şi,
cum vă spuneam, mai ales în satul meu, atunci când
am dezvelit acea frescă intitulată CONTINUITATE. Continuitatea
unei istorii şi a unei lecţii de istorie.
C.C. Regretatul meu coleg de redacţie, criticul de
artă Cornel Radu Constantinescu, evoca odată o lucrare
a Dv. de prin 1954 – un ţăran care îşi cumpără o
pălărie nouă. Cum a fost înţeleasă lucrarea atunci A
fost sesizat umorul „subversiv” care caracterizează, de
18 SAECULUM 5-6/2011
PRO