OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
însă, mult prea veche şi închisă în arhetipurile ei pentru
a fi dezechilibrată fundamental de hybrisul arivistului.
Singurul lucru care rezistă la o analiză pe comandamentele
creştine e unul strict simbolic şi prezent iarăşi
într-unul din fragmentele „încărcate” stilistic – e vorba
de blânda rază a soarelui de toamnă ce scălda faţa
Christului de tinichea din ultimul capitol, ca un semn al
compasiunii şi copleşitoarei toleranţe a Spiritului Creştin.
„Cealaltă” faţă a moralei şi a legii, care apare inevitabil
în legătură cu tema arivistului, este perspectiva
laică, iarăşi bine camuflată în fluxul inexorabil al eposului.
Ea apare însă ca un laitmotiv cu o distribuţie de o
frecvenţă extraordinară, pe care aş defini-o ca pe un
efort de „drapare” morală, un dans destul de graţios al
intenţiilor declarate sau voite ca explicite, menite să ascundă
o intenţie prea puţin onorabilă, precum falsitatea,
laşitatea, compromisul, interesul meschin, trădarea, invidia
ori răzbunarea. Romanul oferă destule exemple
ale camuflării unei atitudini meschine sub un ideal mai
înalt, lucruri ce probează şi adâncesc în mediocritate
oamenii şi viaţa lor: preotul român Belciug, singurul ce
plăteşte abonament la un ziar românesc, dar numai
pentru a dovedi că e bun român, căci el n-avea vreme
să citească minciunile ziarelor, prilejuieşte lui Titu citirea
gratuită a publicaţiei, căci acesta o ia de la cancelarie
şi n-o mai înmânează proprietarului. Herdelenii se
amuză copios pe seama lui Toma, după ce fiul acestuia
e bătut de Ion, fiindcă Toma e bogat şi ei sunt relativ săraci,
relaţia dintre Herdelea şi Belciug e mult timp foarte
încordată, dar Herdelea îşi ascunde sentimentele cât
poate pentru că până acum se mai foloseau cu câte
ceva de la Belciug: ba trăsura pentru balul de la Armadia,
la care trebuia să-şi ducă fetele, ba împrumută-mi
vreo doi zloţi, frate Ioane, până la leafă. Orice izbucnire
e temperată de interesul imediat.
În ceea ce priveşte românismul, mitul, dar şi realitatea
martirajului intelectualităţii româneşti militante pentru
drepturile românilor în Transilvania, figura patriotului,
toate acestea apar doar episodic, în fluxul întâmplărilor
oamenii fiind influenţaţi de mii de lucruri concrete, presante
în jocul nevoilor cotidiene reale sau cele ce ţin de
lumea imaginii personale, la fel de înrobitoare. Idealul
naţional e abstract şi depărtat: popa îl ia cu trăsura pe
Titu la Armadia sau la Bistriţa, unde trag câte un pui de
chef, ocărând împreună pe unguri, căci Belciug era
mare naţionalist, deşi nu prea arăta a fi, de frică să nu-şi
piardă ajutorul de la stat, fără de care n-ar mai fi putut
trăi în rândul oamenilor…
Acelaşi „cadril” cu marile idei ale neamului e nevoit
să joace şi Herdelea, care hotărăşte, sub presiunea autorităţilor,
să sacrifice orice gest de mândrie de român
pentru a se dedica vieţii de familie: Herdelea „umple”
imaginea tatălui cu toată devoţiunea de care e în stare,
binele copiilor săi fiind pentru învăţător o adevărată religie.
Nici Baciu, nici Ion, cu atât mai puţin Glanetaşu nu
pot să devină un simbol al părintelui, romanul fiind marcat
de o incredibilă absenţă a imaginii tradiţionale a tatălui
şi a mamei în peisajul ţărănesc, cu excepţia
familiei lui Bulbuc bătrânul, împinsă însă spre periferia
naraţiunii. La fel, Zenobia şi Ana eşuează, una lamentabil,
alta tragic. Ceva mai aproape de imaginea
mamei, doamna Herdelea rămânând unicul reper solid
al valorilor morale ale maternităţii, chiar dacă e şi ea supusă
cadrilului moral în societate, însă cu un grad mai
mare de independenţă decât soţul ei.
Dacă, în ceea ce priveşte efortul stilistic, am văzut
că, de fapt, forţa vine în distribuţii de conotaţii înrudite,
în timp ce registrul lingvistic vizat este cât mai aproape
de limba vie, în elementele ce configurează planul
moral, forţa textului vine din acumularea detaliilor şi
reacţiilor în valuri, în urmărirea obsedantă a comportamentului
evident şi a intenţiei ascunse, diminuante a
„staturii” morale a personajului, la unele personaje, diminuarea
într-un domeniu echilibrându-se – compensatoriu
– cu dobândirea unei relative măreţii în altul, ca
la soţii Herdelea sau la Belgiuc, care e o chintesenţă de
meschinărie sufletească, dar se salvează cumva prin
edificarea noii şi marii biserici, fie mergând progresiv
până la aneantizarea morală a personajului, ca în cazul
lui Ion sau al Anei, statutul de victimă sau călău nefiind,
de fapt, niciodată de găsit în stare pură: privit din perspectiva
istoriei familiei sale, Ion e şi o victimă, nefiind
crescut în lumina unei familii în care imaginea tatălui şi
cea a mamei să fie la locul lor, Ana e victimă predestinată,
dar e şi una dintre cauzele tragediei ei şi a copilului,
singurul inocent cu adevărat. Întreaga societate
descrisă e una lipsită de sublim, dar nu şi de tragedii,
însă cadrilul moral, atât cu legile sfinte, cât şi cu cele
laice, face ca toţi să-şi merite soarta. Mult, dar nu îndestul
analizata simetrie a planurilor narative şi a capitolelor
romanului – elementul unificator, integrator al
configuraţiilor stilistice şi al structurii complicat simfonice
a comportamentelor şi atitudinilor – asigură un aer implacabil
acţiunii, sugerând că, în plan moral, această
societate îşi merita soarta şi că va repeta tragediile şi
păcatele etern umane, ca într-un blestem arhetipal, găsind
forţa să meargă mai departe.
Aşadar, rigoarea pe care o presupune obiectivitatea
naratorială, economia limbajului, structurarea geometrică
a materialului fac din Rebreanu un scriitor modern
care mai are încă multe să ne spună, trebuie doar să-l
citim cu atenţie. La fel, există, încă, un mister al stilului
său – „cenuşiu”, dar inimitabil. Prin cultivarea unei impersonalităţi
auctoriale bine supravegheate, prin „imitarea”
situaţiilor, atitudinilor şi a limbajului din viaţa de zi
cu zi, numai aparent banală, dar semnificativă prin repetarea
scenariilor, mereu aceleaşi, Rebreanu se dovedeşte
a fi unul dintre promotorii unui misterios
mimesis care concentrează semnificativul sub masca
insignifiantului. Relaţia cu substanţa romanului este una
neutră, instanţa auctorială se efasează în profitul unui
flux narativ imperturbabil precum viaţa. Aceasta e impresia
finală, iar simetriile atent studiate nu artificializează
povestea, ci îi completează caracterul implacabil,
ca un reflex al fatalităţii – motorul secret al întâmplărilor
din roman.
174 SAECULUM 5-6/2011
PRO