OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
SAECULUM 5-6/2011
Vrancea literară
demne de un om care-şi refuza, în viaţa reală, orice
exces lingvistic, fie şi cel al unei scurte pseudocomunicări
de circumstanţă cu persoanele cunoscute. Dacă e
un efort stilistic, aşa cum mulţi îl depistează în special
în incipitul şi finalul fiecăruia dintre cele două romane,
mai ales cele ale romanului Ion, sau în scenele cheie,
precum îmbrăţişarea pământului, nunta Laurei, nunta şi
sinuciderea Anei, precum şi uciderea lui Ion, acest efort
se centrează pe temperarea estetizării prin figurile de
stil cunoscute şi prin diseminarea conotaţiilor, lărgirea
sferelor lexicale. Astfel, în incipitul romanului Ion, o mulţime
de verbe banale sunt purtătoarele unor fine conotaţii
ce ar duce la realizarea unui şir de personificări,
dar totul rămâne doar ca un halou estetic, la graniţa dintre
folosirea cotidiană şi cea estetică a limbii, materială
şi copleşitoare fiind senzaţia de nerăbdare de a ajunge
în sat, dinamismul drumului ca o imagine de fapt a tensiunii
narative, o captatio benevolentiae elegantă, dar
tiranică prin efectele persistenţei conotaţiei de personificare
purtate de verbe: întovărăşind, trece, spintecă,
înaintează, aleargă, ascunzându-se, poposind, coteşte,
să dea buzna.
Imaginea Christului de tinichea e însă, în comparaţie
cu aparenta diluare stilistică a descrierii şoselei ce duce
la Pripas, semn al de-sacralizării, prezentată cu o insistenţă
elocventă, în vecinătatea mult mai apăsătoare a
cuvintelor încărcate de conotaţia destrămării (crucea e
strâmbă, Hristos are faţa spălăcită de ploi, tinicheaua
e ruginită, trupul crucii e mâncat de carii, florile din cununiţă
sunt vestejite). Desigur, nu suportă comparaţie,
ca măsură a estetizării, cu orice frază „armată” stilistic
din operele lui M. Sadoveanu, poate nici Camil Petrescu,
ale căror „lecţii” stilistice Rebreanu pare totuşi
că le-a învăţat destul de bine. Spun asta pentru că, în
fond, ca şi la Sadoveanu, cel care, deloc întâmplător, a
susţinut călduros recomandarea lui Rebreanu ca membru
al Academiei, autorul romanelor Ion, dar, mai ales,
Răscoala urmăreşte, prin intermediul unui plus de efort
stilizant, configuraţii ce ţin de mai multe straturi de adâncime,
între care esenţial este un strat mitic, religios,
aparţinător valorilor general umane şi înalt semnificante.
În ceea ce mă priveşte, o revelaţie de proporţii în înţelegerea
unuia dintre aspectele fundamentale ale semnificaţiei
romanului, una dintre cheile înţelegerii lui, deşi
mulţi vor fi considerat că romanul se oferă pur şi simplu,
iar a-i căuta chei e o preţiozitate, am avut-o în momentul
în care, întâmplător, am putut admira un exemplar din
prima traducere a romanului Ion în japoneză: coperta
înfăţişa, în buna manieră a simplităţii grele de semnificaţii
specifice artei japoneze, un desen care m-a uimit
şi m-a nedumerit în acelaşi timp: pe un fond verde, precum
grâul primăvara, o imensă cruce neagră, ca pământul,
ce împărţea foaia în patru. Atât.
Nu văzusem niciodată cartea lui Rebreanu ca pe o
operă cu substrat religios, ci doar ca pe o poveste plină
de violenţă asupra tuturor fiinţelor posibile, încălcând
toate „tabuurile”: tatăl îşi doboară sub lovituri singura
fată, însărcinată, până ce, într-un atât de târziu, care
nu-i scuteşte pe eventualii salvatori de complicitate cu
alcoolicul violent ce-şi loveşte unicul nepot chiar în pântecul
mamei lui, privitorii avizi de spectacol se îndură
s-o scoată din mâinile lui; viitorul ginere şi viitorul socru
se înfruntă în mijlocul sătenilor veniţi la horă, soacra îşi
blestemă nora în minutele în care aceasta, ascunsă în
grajd, îşi ia viaţa sub privirile placide ale vitelor, Ion îşi
loveşte părintele cu ură, pentru că i-a anulat un statut
social mai bun prin viciile sale ( Alexandru Glanetaşu a
„băut” pământurile căpătate prin căsătorie), protagonistul,
vidat de omenesc îşi bate viitoarea nevastă ce abia
mai respira sub povara ultimelor luni de sarcină, ca să-i
aducă întreaga avere a tatălui său ş.a.m.d. Până atunci,
preotul Belciug, cu obsesia lui de a înălţa o nouă biserică,
mai înaltă şi mai impozantă, mi se păruse, mai degrabă,
că se foloseşte de aceste pretexte, semne ale
lumeştilor sale orgolii, care nu se ridică nici la adevărata
sa menire de îndrumător spiritual (neînţelegând că
în faţa lui Dumnezeu contează, cel puţin la fel de mult,
biserica din oameni, Cuvântul moral, ca şi Sfântul
lăcaş), nici la cea de intelectual sătesc, apărător al românismului
într-o Transilvanie a deznaţionalizării românilor.
Nu mă gândisem să iau, de exemplu, poruncile lui
Christos, să văd ce-a mai rămas din cuvântul Său în
toată această istorie a lipsei de lege (sacră ori nu), ce
guvernează destinele personajelor. O analiză însă a
acestei epopei lipsite de măreţie, din perspectivă religioasă,
e devastatoare; parcă o forţă mai presus de
orice lege, activată de atavismului dorinţei de stăpânire
a pământului, îl face pe Ion să deschidă o falie prin care
vârtejul nelegiuirilor se abate asupra satului, o lume,
Clepsidra II
173