OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
***
Bunătatea şi lumina, onestitatea, iubirea de oameni
şi de ţară, discreţia şi o eleganţă rar întâlnite sunt elemente
recurente ale amintirilor despre Liviu Rebreanu,
omul. Opera sa se află în Pantheonul naţional, este
prinsă în angrenajul neostoit al şcolii româneşti şi greutatea
unui demers analitic e sporită de toate acestea,
pe lângă o întreagă tradiţie care, instaurată de marii critici
precum Eugen Lovinescu sau G. Călinescu, postulează
indiscutabila forţă epică a scrisului şi instituie o
tratare secundară a problemei stilului. Criticul interbelic
Pompiliu Constantinescu remarca faptul că, în secolul
al XIX-lea, romanul românesc începe cu fiecare dintre
autorii care au ilustrat genul. Acelaşi fenomen se poate
descoperi şi în secolul următor, fiecare mare autor deschizând/întredeschizând
drumul spre o nouă lume, de
fapt preocuparea fundamentală a acestora fiind să descopere
noi feţe ale lumii, noi izvoare şi moduri de manifestare
a autenticului în opera lor, pentru ca ea să poată
oferi marea ispită şi recompensa pe care le presupune
romanul: iluzia totalităţii, a realului ca structură coerentă.
Fie că explicitează sau nu această căutare de verosimil,
de general uman, orice mare autor îşi obiectivează
opera printr-o viziune mai apropiată de
semnificaţie, mai autentică, din punctul său de vedere.
Trei modalităţi de a releva aspectul mai sus pomenit
sunt folosite în proza românească interbelică. Primul
model oferit este un mimesis obiectiv, numai în planul
de profunzime apărând structuri integratoare de natură
multiplă (mitică, istorică, morală, religioasă), al doilea
se află în analiza realului, într-o fuziune previzibilă de
obiectivitate şi subiectivitate, iar al treilea constă în
transcenderea realului, planul de suprafaţă devenind
doar pretext pentru „întrezărirea” logicii suprarealului.
Cel ce duce la perfecţiune prima modalitate, a mimesisului
obiectiv, aparent supunându-se realului, dar,
de fapt, sintetizându-l şi redimensionându-l cu elemente
de rezonanţă general-umană în zona semnificaţiilor fundamentale
este Liviu Rebreanu. Apariţia, în 1920, a romanului
Ion este legată de un paradox de proporţii:
după zeci de ani de literatură cu teză sămănatoristă şi
poporanistă, în care simpatia pentru ţăran devine un fel
de religie, opera lui Rebreanu are o prospeţime de „început
de veac”, cum ar zice Arghezi. În această capodoperă,
viaţa comunităţii rurale beneficiază de o tratare
frustă, fără a neglija legătura arhetipală a omului cu pământul,
restul acţiunilor şi mişcărilor aflându-se cumva
în stratul de suprafaţă, întâlnirea cu destinul major şi
tragic fiind dată doar celor ce greşesc radical în relaţia
cu iubirea şi pământul. Paradoxul nu se opreşte aici,
alte zeci de ani de literatură tradiţionalistă aflată sub tutela
revistei „Gândirea”, în care ţăranul e un fel de apostol
autohton, rămân tot în umbră faţă de forţa epică şi
tragică a celui ce crede că poate fi deasupra glasului
pământului şi al iubirii.
Conceperea proprietăţii asupra pământului ca o condiţie
fundamentală a importanţei individului în ochii comunităţii
(perceput ca măsură a lumii şi centru al ei),
atavismul iubirii de pământ fac din Ion o fiinţă subjugată
de o forţă insaţiabilă – o divinitate negativă care îi cere
dragostea, liniştea, progenitura şi însuşi sufletul, prăbuşind,
de asemenea, vieţile celor din jur: Ana, George,
Florica. Această idee integratoare de fundal se manifestă
într-o substanţă narativă sub aparenţele celui mai
verosimil „real”: satul descris există, la fel, oamenii şi
drama lor, chiar şi gestul ţăranului îmbrăcat în haine de
sărbătoare de a săruta pământul este luat din viaţă.
Aceste elemente motivează încadrarea lui Rebreanu în
proza tradiţionalistă. Aici e un alt paradox peste care tăvălugul
programei din învăţământul preuniversitar trece
cu acel caracter autist specific falselor postulate birocratice.
Deşi Rebreanu este „afiliat” cenaclului „Sburătorul”,
deci nimeni nu poate – la rigoare – susţine
apartenenţa sa ideologică la curentul de la „Gândirea”,
este considerată, cel puţin, o excentricitate apropierea
lui de marii novatori ai romanului ca Hortensia Papadat-Bengescu
şi Camil Petrescu pentru motivul care
nu e nici măcar bănuit ca formal al inspiraţiei din spaţiul
ţărănesc şi cel al folosirii persoanei a treia într-o naraţiune
impersonală, de parcă orice invenţie, dincolo de
asta, ar fi imposibilă. Foarte rar este amintit faptul că E.
Lovinescu îl considera promotor, prin stilul său impersonal,
prin admirabila stăpânire geometrică a substanţei
epice, un autor modern în toată puterea cuvântului. Modern,
dar nu modernist, veţi zice. Aşa e, până la urmă,
totul se rezumă la nuanţe.
Discuţia despre autenticitate se face mai ales la
Camil Petrescu şi la Mircea Eliade, la Rebreanu vorbindu-se
despre acele fapte consemnate de memorialistica
sa ori chiar de scandalurile vremii, ideea de
autenticitate fiind subînţeleasă, deşi, de câte ori a fost
întrebat despre actul scrisului, despre instrumentarul
său scriitoricesc, Rebreanu a insistat întotdeauna pe
greutatea de a începe scrierea unui text, pe infinitele încercări
de a găsi tonul potrivit, seva vieţii şi mulţi au tras
de aici fie concluzia că acesta nu e un stilist (la asta ajutându-i
şi mult invocatul aspect bolovănos al frazei, dar
şi afirmaţia rebreniană a preferinţei pentru cuvântul şi
expresia fruste, deşi era imediat indicată motivaţia pentru
această alegere, şi anume capacitatea acelei vocabule
sau sintagme sau sentinţe de a exprima viaţa în
toată autenticitatea ei), fie au crezut a vedea un rol
foarte important al unui miracol al scrisului în care, prin
încercări succesive, sculptura pygmalioniană începe să
capete viaţă.
E adevărat, oricine încearcă să descopere cheia stilistică
a uriaşei forţe epice a sutelor de pagini într-o naraţiune
rebreniană, oricine face o cercetare cu uneltele
stilistice tradiţionale este strivit de duritatea de bazalt a
scenelor epice, continue, depline şi implacabile precum
viaţa. Oricine încearcă să vadă ce anume acumulări
încep să facă diferenţa dintre caracterul inodor şi incolor
al frazelor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, culoarea
neagră-vânătă şi urletul mării ale sutelor de pagini (evident,
parafrazez strălucita afirmaţie a lui G. Călinescu)
se va izbi, cel puţin în romanele Ion şi Răscoala, de grija
permanentă a prozatorului de a „calchia” limba vie, neprefăcută.
Selecţia cuvintelor, a sintagmelor, a turnurilor
lingvistice este menţinută cu o severitate şi o minuţie
172 SAECULUM 5-6/2011
PRO