OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
labirintică. Celelalte presupuse personaje sunt doar
proiecţii ale stărilor artistului. Ele nu gândesc, nu trăiesc,
nu iubesc, ci doar se agită sau lâncezesc, creându-se
o presupusă societate de umbre uniformizate până la
inexistenţă.
Omul este caracterizat prin constituţia sa de o dualitate
antagonică. Omul Kafka este personajul propriilor
opere, el încearcă să-şi desluşească rolul în
societate, rolul ca artist, sensul literaturii sale. În fiecare
lucrare caută să întrezărească adevărul. El este Karl
Rossmann care îşi caută identitatea şi care nu distinge
valorile binelui şi ale răului, el este Josef K., cel ce caută
dreptatea, el este pe rând toate personajele sale, el
este „un artist al foamei”. Asemenea personajului din
povestirea cu acelaşi nume, omul Kafka caută desăvârşirea
prin intermediul artei, în viaţa comună acest lucru
fiindu-i imposibil. Neputinţa de a exista în societate, de
a se integra, se transformă în dorinţa de a fi numai artă.
Dualitatea declanşează şi starea de dezechilibru, Karl
dorind să renunţe şi în acelaşi timp fiind atras de cei doi
vagabonzi, Delamarche şi Robinson, K. având posibilitatea
să părăsească satul şi totodată Castelul, dar la fel
ca şi Karl suferă de aceeaşi dualitate. Natura duală a
omului îl pune în situaţia de a nu se putea explica, de a
se lupta cu sine însuşi, neputându-şi găsi întotdeauna
o justificare.
Uniformizarea, o problemă atât de actuală, este
des întâlnită în opera kafkiană. Strâns legată de sistemul
birocratic, uniformizarea acţionează ca o boală contagioasă
distrugând ţesutul personalităţii, al gândirii,
originalităţii şi propriei voinţe de a exista după bunul
plac. În romanul America este întâlnit cazul liftierilor,
oameni-maşină, ce muncesc neîncetat, aspru pedepsiţi
pentru orice pui de somn. Karl este concediat în urma
unei absenţe de câteva minute din acest post de ommaşină,
fiind pedepsit nu pentru absenţa sa, ci pentru
împotrivirea inconştientă faţă de acest sistem ce dezumanizează.
De aceeaşi uniformizare suferă şi oamenii
legii din Procesul şi funcţionarii castelului care nici fizic
nu mai pot fi distinşi unii de alţii. Dincolo de procesul tipizării,
în jurnalul său, Kafka relata ideea de uniformizare
prin simplul fapt că nu era lăsat de părinţi să
citească seara. Uniformizarea poate fi privită ca sursă
a echilibrului, dar şi a dezechilibrului. Necesară pentru
buna funcţionare a unei societăţi, în mâinile puterii ea
devine o armă a manipulării, a distrugerii existenţei individuale:
„Karl se miră tot mai mult de faptul că ceilalţi
păreau a fi împăcaţi cu situaţia lor, păreau a uita caracterul
provizoriu al meseriei pe care o exercitau şi nu se
arătau grăbiţi să ia vreo hotărâre privind viitoarea lor situaţie.”
Franz Kafka nu comunică cititorului aceste concepte.
El este surprinzător, căci îşi metamorfozează subiectivitatea
în cuvântul cotidian, banal, puternic
obiectivizat. Cuvinte precum procesul, castelul, verdictul,
America îşi pierd înţelesul comun prin obiectivizarea
într-un univers absurd. Procesul nu decurge conform
legii, castelul nu este decât o instituţie ce apare sacră
în viziunea sătenilor, tribunalul este labirintic şi stăpânit
de oameni ce par demonici, iar America este tărâmul
Autoportret cu zarul
rătăcirii lui Karl. Cuvântul cotidian devine o sursă a dezechilibrului.
Comunicarea este imposibilă, căci esenţele
cuvântului nu pot fi surprinse, cuvintele devin
„neîncăpătoare”, insuficiente, ele nu pot exprima şi nu
se pot exprima. Dacă ar fi să stabilim intriga într-un
roman kafkian, s-ar putea considera cuvintele drept intrigă.
Prin neputinţa cuvintelor de a exprima totul, se
exprimă inexprimabilul. Kafka, în calitate de artist, încearcă
să întrezărească imanenţa lucrurilor şi indestructibilul
din om. Acesta poate fi adevărul, acesta poate fi
echilibrul. El constă în descoperirea esenţelor, a binelui
pur, a unui sens existenţial, însă „nu poate oricine să
vadă adevărul, recunoaşte o dată Kafka, dar oricine
poate fi Adevărul”. Astfel, artistul foamei flămânzeşte
pentru a da un sens existenţei sale: „trebuie să rabd de
foame, nu pot altfel” căutând admiraţia nu pentru aparentul
său masochism: „tot timpul am vrut să admiraţi
felul cum rabd de foame”, ci pentru felul în care el devenea
artă prin continua flămânzire, desăvârşindu-se
ca adevăr. Dar lumea suferă de boala minciunii, de birocraţie
şi uniformizare, lumea suferă de „inexistenţă”.
Karl caută să mulţumească pe toată lumea pe tărâmul
Americii, Josef K. încearcă să lege relaţii cu oamenii tribunalului,
K. procedând la fel, în dorinţa de a pătrunde
în castel. Toţi dau târcoale uşilor, toţi se postează în faţa
legii, neştiind că „trebuie să ai uşi ce duc mai departe,
să ai bariere peste care poţi trece, dacă te pricepi cum
să treci” ca să ai permisiunea „să pătrunzi cu privirea în
încâlceala ridicolă care, în anumite împrejurări, decide
existenţa unui om”. Şi cititorul îşi caută presupusele
porţi, uşi, ferestre deschise în opera kafkiană, descoperind
încetul cu încetul că acestea nu există, căci ime-
170 SAECULUM 5-6/2011
PRO