OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

nele oficiale. În anul IV am luat şi un premiu, primul meu
premiu pe plan naţional.
C.C. Aţi avut talente deosebite printre studenţii de la
Academia de Arte din Iaşi
D.H. În fiecare serie am avut 2-3 studenţi foarte dotaţi.
De exemplu, Gabriel BREJBOIU, Eugen DOR-
NESCU, N. SUCIU, ori soţii Stelian ONICA şi Merişor
DOMINTE care, cu prilejul unui simpozion cu o participare
internaţională selectă, ce a avut loc aici, la Iaşi, pe
tema OM-ORAŞ-NATURĂ, au prezentat un proiect de
o originalitate ce a impresionat: un aranjament al Grădinii
Botanice din Iaşi conceput în aşa fel încât acesta
să „reflecte” cupola cerească. Un alt student al meu,
PERJOVSCHI, întindea pe coame de deal pânze pe
care desena mesaje pentru nişte presupuşi extratereştri.
Unii colegi mi-au reproşat că îi las pe studenţi să
facă ceea ce ar trebui să facă mai târziu. Nu sunt de
acord. Am văzut în unele ţări cum este stimulată, de
pildă, imaginaţia copiilor. Îi scoate în natură şi îi pune,
să zicem, să deseneze. De pildă, un copac, aşa cum
este el, solicitându-le astfel simţul observaţiei. Îi bagă
apoi înăuntru şi le cere să-l facă aşa cum şi-l amintesc,
deci din memorie, pentru ca, în fine, într-o a treia etapă,
să li se ceară să-l facă aşa cum şi-l imaginează ei: un
copac fantastic.
C.C. Ce legătură vedeţi Dv., maestre Hatmanu, între
artă şi morală sau, eventual, între estetică şi morală
D.H. În artă, a fi moral înseamnă a fi sincer. Este crezul
meu. Eu pot să nu fiu sincer întotdeauna în viaţa de
toate zilele, din cauza unor anumite împrejurări sau
pentru că nu vreau să-i fac neplăceri cuiva. Însă în artă
nu pot fi decât de o maximă sinceritate. Asta e morala
artei. Nu sunt de acord însă cu arta moralizatoare. Arta
poate educa sau nu poate educa, depinde de foarte
mulţi factori. Apoi, artistul nu trebuie să picteze numai
ceea ce e frumos. Amintiţi-vă de monştrii lui Goya. În
perioada realismului socialist erai cu mâinile legate, trebuia
să confecţionezi un „frumos” care era adeseori
kitsch. Ideologia se amesteca nu doar în temă, în concepţie,
ci şi în tehnica de lucru.
C.C. Ideologia se amesteca în... culoare mai ales.
D.H. Sigur. E sugestiv ceea ce spuneţi. Nu e obligatoriu
însă ca ceea ce pictezi să fie frumos sau moral.
Cine mă judecă nu trebuie să-mi judece subiectul, tema
picturii, ci numai dacă ce am făcut este o operă de artă
autentică. După cum nici viaţa artistului nu interesează:
dacă este afemeiat, beţiv, dacă face nu ştiu ce politică.
Interesează dacă are valoare ca artist. Interesează
opera. Atât.
C.C. Este, în ultimă instanţă, şi o chestiune de inteligenţă
aici. Omul inteligent, spunea Ralea, nu confundă
punctele de vedere. Dar în profesia Dv. există şi factorul
comandă, destul de important.
D.H. În ce mă priveşte, ca să pot picta sau desena
un portret trebuie să cunosc foarte bine omul, să ştiu
ceva esenţial despre caracterul persoanei respective,
pe care eu să-l relev printr-o anumită lumină, un anumit
fundal etc.
C.C. Portretele Dv. sunt adeseori şarje, sunt, aş
spune, bonom-polemice... De pildă cele din ciclul CA-
PRO
SAECULUM 5-6/2011
Peisaj din Iaşi
contemporanii noştri
RACTERE. Contrar unei percepţii superficiale, ele nu
au nimic comun cu caricatura. Deosebirea dintre caricatură
şi portretul-caracter semnat Dan Hatmanu este,
în opinia mea, asemenea celei dintre un foileton de ziar
şi o schiţă de Caragiale...
D.H. În portretele de care vorbiţi, există o doză de
ironie, ce se strecoară chiar fără să vreau eu şi e generată
întotdeauna de model. Ceea ce, desigur, poate şi
supăra pe respectiva persoană. Mi s-a întâmplat, atunci
când am accentuat o trăsătură de caracter mai puţin
convenabilă, să supăr. Nu o fac însă niciodată din răutate,
ci din respect pentru adevăr. E vorba de acea sinceritate
de care tocmai vorbeam.
C.C. Aveţi, aţi avut idoli în arta universală, mă refer
în primul rând la pictură
D.H. Când eram tânăr, vedeam, să zicem, lucrări de
El Greco şi gândeam: ăsta este cel mai mare, ca nu
după mult timp să văd un Goya sau un impresionist şi
spuneam: totuşi ăsta este cel mai mare. Şi tot aşa. Dar
în artă e foarte greu şi riscant să faci ierarhizări. Totul
este să priveşti opera şi, cum spunea Diderot, să o priveşti
din unghiul în care a conceput-o şi a creat-o artistul.
Cu alte cuvinte, să faci abstracţie de punctele tale
de vedere.
C.C. Poate că aveţi dreptate, dar asta depinde, fireşte,
şi de puterea de seducţie a operei. Când am fost
prima dată la Florenţa, mi-am dat seama mai bine decât
în alte muzee în care am intrat de acest adevăr. Intrând
în sala Botticelli de la Ufizzi, acolo unde se află expuse
celebrele Primăvara şi Naşterea lui Venus, ceea ce m-a
şocat a fost uimirea încremenită a celor ce le priveau.
Vizitatorii – de diverse naţionalităţi şi culturi – erau ca
hipnotizaţi. Am avut strania convingere că dacă s-ar fi
produs atunci un cutremur sau o cumplită explozie (mă
aflam şi sub impresia atentatului criminal comis de o organizaţie
extremistă cu numai o lună în urmă, atentat
soldat cu 6 morţi, 30 de răniţi, grave avarieri ale clădirii
marelui muzeu şi distrugeri ale unor capodopere), acei
oameni ar fi rămas neclintiţi. Erau conectaţi cu totul la
o altă lume.
D.H. O lucrare este valoroasă atunci când este gus-
17