OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
soldaţii, ochii mei rătăceau pe întinderea fără margini a
câmpiei, scăldată în razele de foc ale apusului.
Urmează o scenă de antologie pentru memorialistica
războiului, de o expresivitate şi frumuseţe pe care,
poate, niciun prozator ori regizor de film nu şi-ar fi
putut-o imagina.
La Făurei, unde au stat vreo jumătate de ceas, a
găsit, la bufetul gării, o amforă Bresson cu liqueur de
cacao, pe care i-a dat-o lui Ghiluşcă trompetul, căruia îi
plesniseră buzele de atâta cântec.
A luat-o, bietul creştin şi s-a uitat la ea, de la dop la
fund şi, când camarazii au început să facă glume pe socoteala
lui, un zâmbet i-a luminat chipul poznaş. Cu
trompeta băgată pe mână, şi-a dat capela pe ceafă, i-a
pocnit gâtul de pumnal şi, când mi-a strigat „s’trăiţi don’
s’locotenent” a şi pus-o la gură şi n-a luat-o până n-a
supt-o întreagă.
Dar, din dulceaţă, i s-a suit ameţeala la cap şi undea
început Ghiluşcă-al meu, să cânte din trompetă
„Colo’n grădiniţă”, de s-au dat jos până şi furgonierii, la
joc. Şi-unde nu s-a încins un brâu voinicesc de tremura
trenul pe linie şi se opriseră toţi moşnegii de la malutanţă
cu ochii la noi.
Şi-acum parcă văd icoana aceia a unei roate de voinici
învârtindu-se într-un vârtej nebun, stârnind nori de
praf şi zguduind pământul din temelii, iar în mijloc, cu
ochii bulbucaţi, cu obrajii roşii, umflaţi, Ghiluşcă suflând
din trompeta lui minunată, ca un zeu Pan care trezise
locuitorii pădurilor cu naiul fermecat.
În cântec am pornit şi la Ianca alt joc, aşa de grozav
că cimentul care lega lespezile peronului s-a desfăcut
şi pavajul s-a stricat.
Şi urmează celălalt gest, salt în sublim, de la extaz
la rugăciune: Aici, în înserare, trompeţii au cântat ruga
duioasă, în timp ce glasul limpede al sărmanului sergent
Ciubotaru Gheorghe (avea să moară în prima
luptă, câteva zile mai târziu – n.n.) spune „Tatăl nostru”.
Cu capul plecat se închinau soldaţii iar luminile felinarelor
reflectau raze fugare pe chipurile lor aspre, cioplite
în bronz.
S-au îmbarcat toţi, s-a sunat stingerea şi trenul a
pornit spre Buzău.
O întreaga zi au mers pe Valea Buzăului, cu opriri
destul de mari, în halte dese, la 4 km una de alta. Era
frumos, răcoare şi livezile pline de pomi încărcaţi de
roadele brumării.
Pe drumul acesta spre Transilvania, unde ne
cheamă trecutul şi viitorul unui neam, unde ne mână
dorinţa arzătoare de a da piept cu duşmanul, era însoţit
de statornicul şi veşnicul camarad al oşteanului român,
maiestuoasa podoabă a pământului strămoşesc – natura.
Şi tânărul ofiţer îi sorbea energia, îşi îmbăia sufletul
în nemurirea ei: Soarele lumina întreaga vale, care
parcă râdea, lunci cu sălcii şi mesteacăni se întindeau
pe marginea apei limpezi şi vioaie. Frunzele plopilor tremurau
uşor cu sclipiri argintii, rândunelele cu aripi de
catifea săgetau văzduhul, lăsându-se dintr-odată spre
apă şi înfiorând-o cu aripile, de jucau cercurile mici care
reflectau mii de curcubee, apoi se ridicau în curbe graţioase,
rotindu-se deasupra luciului nemişcat de prin cotituri.
Departe, munţii înalţi, albăstrui, înveliţi în ceaţă, stăteau
nemişcaţi, aşteptându-ne parcă.
Se încrucişau cu platformele goale, pe care din când
în când vedeam câte un rus slab scăpat din robia ungurească,
ba chiar unele pline cu prizonieri austrieci şi
unguri, în uniformele lor oribile. Unul dintre ei (mărturie
a dramei românului ardelean nevoit să lupte împotriva
fraţilor – n.n.), pe la Cislău, la vederea tunurilor noastre
şi-a ridicat capela, strigând „Să trăiască România noastră”.
La Pătârlagele, s-a trezit la miezul nopţii, într-un întunerec
orb; numai pe dreapta, aproape de tot, sclipea
din când în când apa şi se frământa gemând, înspumată
de piedicile bucăţilor de stâncă, prăvălite în albia
ei.
La plecarea din Nehoiu, cerul se împrejura cu o
geană roşie, strălucitoare, care arunca raze trandafirii
pe vârfurile pleşuve de la Tabla Buţei, Şoimul şi Siriul.
Aburi ieşeau din pământ, pe firicelele de iarbă străluceau
picături de rouă, ca nişte diamante. Păsările începuseră
ciripitul de dimineaţă, umplând pădurile cu
concertul lor zgomotos şi variat. Departe, în vale, şueră
o maşină , pe cer, luceafărul clipea des; albindu-se din
ce în ce.
Mai erau de parcurs doar 14 km până la graniţa cu
Transilvania: Se încălzea mereu şi apropierea apei Buzăului,
care se făcea din ce în ce mai strâmt şi mai mic,
nu ne răcorea deloc. Nici satul frumos de la Broasca,
nici poziţiile minunate, nici munţii sălbateci nu-mi atrăgeau
atenţia. Mă gândeam numai şi numai la frontieră.
Momentul istoric, vis împlinit, pas hotărâtor, toate frazele
debitate la atâtea întruniri şi repetate de atâtea ori
prin jurnale, mi se zbăteau în cap.
În sfârşit, un ultim efort, la un urcuş; în stânga, prăpastie
înspăimântătoare, în dreapta, perete de stâncă
netedă, o casă de lemn cu iscălituri „memorandum”, ungureşti;
un stâlp de piatră, sfărâmat, aruncat în râpă:
frontiera.
Ajunsesem în pragul ţării, la hotarul nedrept, aşezat
aici de barbari, apostoli ai forţei şi cruzimei. Azi era însă
şters, sfărâmat şi puneam piciorul pe pământul oprit
nouă, pe pământul martir; eram cu armele în mâini,
eram victorioşi!
S-a oprit bateria şi căpitanul le-a arătat soldaţilor măreţia
minutelor pe care le trăiam. O rugăciune scurtă,
trei cruci, un „înainte, cu Dumnezeu” şi la drum.
Cu mâna mea am săpat cu dalta, în peretele de
stâncă, „Aici a trecut graniţa, la 24 august 1916, Bateria
I din Reg.[imentul] 11 Artilerie”.
(continuare în numărul viitor)
168 SAECULUM 5-6/2011
PRO