OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

ale oamenilor şi cu chiotele celor ce jucau fără grijă de
moarte.
Şi aşa a trecut timpul până pe la 6 ½, când, în sfârşit,
bateria a trecut calea ferată şi a sosit la rampă, unde a
trebuit să mai aşteptăm încă până se îmbarca statul
major al Divizionului I.
Toţi cei care m-au petrecut au venit aici să mă vadă,
şi-au luat rămas bun şi n-au rămas decât Mme Mincu
cu Gaby, Gogu şi ai mei.
S-a înnoptat, ochii roşii şi verzi ai felinarelor de la
macazuri şi semafoare au început să lucească, tunarii
mei şi-au aprins şi ei felinarele şi au început să se pregătească
de îmbarcare. Pe rampă, gradaţii au făcut un
cor, sub comanda lui Jake, şi cântă de foc, strigând „trăiască
ofiţerii noştri” şi aclamându-ne numele.
Pe nişte saci au stat cei ce mă iubeau, până la 12,
tot rugându-mă să mănânc, dar fără folos.
Am început îmbarcarea, vagoanele se mişcă unul
după altul la rampă, după semnal. Tunurile şi chesoanele
au fost suite pe platforme şi ţintuite în chituci; furajul
e băgat în vagoane închise. Caii păşesc neliniştiţi pe
podeţe, clipind din ochi, tun după tun îşi îmbarcă rotaşii,
mijlocaşii şi înaintaşii (caii, în ordinea înhămării la tunuri
– n.n.). Unii(,) speriaţi de lumina felinarelor şi de sunetul
podelei, se codesc, se dau înapoi, sforăie. Drugii cad şi
uşile se închid scârţâind, cu o ultimă recomandaţie se
îmbarcă şi caii noştri (ai ofiţerilor – n.n.), cei din urmă,
apoi ordonanţele, cu bagajele iau posesiune la vagonul
clasa I şi II pentru ofiţeri. E gata!
Privesc pe ai mei care, în faţa momentului solemn
al despărţirii, vor să mai întârzie plecarea, se frământă,
nu-şi găsesc loc cu ultimile recomandaţii. Tata plânge,
ochii mamei şi Marcellei sunt înecaţi în lacrimi, se abţin
dar mâinile tremură. Îmbrăţişările lor sunt sălbatice, mă
strâng, mă ţin la pieptul lor, parcă nu vor să mă dea, să
mă lase.
Mă muncesc (smuncesc – n.n.), mă agăţ de scara
vagonului, tata mă sărută mereu, cu recomandaţii de
prudenţă şi judecată.
Aburul şueră, trenul tremură; încep să fâlfâie batistele
care sunt duse la ochi, încet, încet trenul se mişcă,
apoi porneşte mai tare, eu privesc de pe scară siluietele
celor ce rămân în întuneric, luminile multicolore se sting,
se şterg, trenul sboară spre necunoscut, cu toată puterea.
PRO
ÎN DRUM SPRE FRONT
Depănând firul amintirilor, de parcă n-ar fi trecut
aproape doi ani de la întâmplările trăite în acel sfârşit
de august 1916, tânărul ofiţer ne introduce într-o surprinzătoare
derulare secvenţială a spaţiilor temporal,
geografic, uman şi psihologic din experienţa sa de viaţă,
în drumul spre Transilvania.
De n-ar fi fost impregnate pe uimitoarea pânză a memoriei
sale, aşa cum s-au succedat, le-am putea crede,
cu uşurinţă, rodul imaginaţiei unui condei de talent.
Pătrundem în realitatea unui timp ce se prefigura
dramatic în subconştient, asumat ca firesc, ca soartă şi
datorie, deopotrivă.
Secvenţele, scenete mustind de viaţă şi adevăr, cu
SAECULUM 5-6/2011
Vrancea literară
imagini care se întrepătrund, se armonizează, se topesc
în creuzetul minţii cititorului, îl fascinează, vibrând, o
undă a conştiinţei sale de român îl trimite înapoi, în
timp, simţindu-se solidar cu tânărul ofiţer.
Suntem aproape de Tecuci. Ziua se anunţă frumoasă,
cu soare, senină şi veselă. Stâlpii de telegraf
fug înnapoi, sârmele joacă, pietrişul terasamentului lunecă
în dungi sinuoase, albe.
Ajungem în gară; doamne şi domnişoare ne îmbie
la gustări, însă, din cauza serviciului nu pot să primesc…
Trenul pleacă iar, trecând prin câmpiile pline de
lumină, care aburesc în dimineaţă.
Simte chemarea, chemarea celor mulţi, a soldaţilorţărani,
frumoşi prin simplitatea firii şi a înţelegerii momentului,
cu care avea să împărtăşească tot şi toate ce
urmau să se întâmple.
Părăseşte compartimentul rezervat ofiţerilor, urcă pe
platforma vagonului ticsită de soldaţi şi devine unul de
al lor, asemenea lor.
De la Iveşti, mă sui pe un vagon, pe acoperiş, unde
Ghiluşcă, trompetistul, un pehlivan fără pereche, face
tot felul de giumbuşici şi cântă, pe când ceilalţi, tot aşa
de drăcoşi ca el, joacă după trompetă şi fac cor. Răguşesc
strigând şi petrecând, dar îmi place. Ăştia sunt tovarăşii
mei de acum înainte şi cu ei vine uitarea celor
trecute. Deci înainte! Până voi rămânea fără glas! Tot
aşa, până la Barboşi, unde se face horă mare şi unde,
în necazul şefului (de tren – n.n.) care ne promisese o
oprire de o oră, plecăm în zece minute spre Brăila.
Chiotele şi uralele cu trompeţi nu mai contenesc şi
ajung la delir când trecem podul Siretului.
Asemenea scene se mai regăsesc în Jurnal în alte
împrejurări, dar cu aceeaşi încărcătură emoţională.
Reunite, acestea confirmă, prin realismul lor care nu
poate fi pus la îndoială, adevărul exprimat de analiştii
militari şi de istorici care aşezau la temelia victoriilor româneşti,
înaintea forţelor materiale, surprinzătoarea şi
de temut armă a soldatului şi ofiţerului, tăria morală, legământul
cu pământul, Ţara şi destinul ei.
La Brăila, Cucoane şi domnişoare de la Crucea
Roşie ne trimit, printr-un cercetaş drăguţ, buchete mari
de flori şi jerbe legate cu panglici de moir şi ne cer numele,
pe care le refuzăm.
Mâncăm şi noi aici, de la cazan, admirabila ţuică şi
vinul date de Mme Mincu fac minuni. Admirăm Dunărea
care se arată la cotitură, lată, măreaţă, albastră ca cerul
şi ne înfundăm în Bărăgan, către Buzău.
Şi mai departe: Cu sufletul plin de speranţe, pregătiţi
pentru fapte vitejeşti, ni se pare că lumea este a noastră.
În cântece şi urale a mers trenul toată dupăamiaza
aceea, ca o nuntă ambulantă, care trecea val-vârtej, lăsând
în urmă haltele mici, uitate în pustiul acesta, cu
peronul plin de femei care ne priveau, ştergându-şi
ochii şi petrecându-ne cu mâna la gură (sublinierea
noastră, a gestului acesta ancestral, al femeii simple,
din satul românesc, de mâhnire, de îngrijorare, de compasiune,
măreţ şi expresiv prin sinceritatea şi adâncimea
simţământului). Deşi plin de entuziasm, nu puteam
să înlătur doza de visare romantică a sufletului meu.
Şi, printre marşurile pe care le cântam laolaltă cu
167