OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
care are în mână atâtea vieţi, care, cu o clocotitoare
vorbă poate deslănţui furtuna morţii, citeşte ordinul de
zi al M.[aiestăţii] S.[ale]. Isbucneşte clocotitorul „Ura!!”
al beţiei momentelor mari.
Inimile bat tot mai iute, ochii scânteiază; în câteva
cuvinte bine simţite, căpitanul le spune ce au de făcut
şi-i leagă (prin jurământ – n.n.) să fie fără cruţare cu
duşmanii noştri de moarte şi să ştie să moară.
Am plecat, bateria se înscrie în coloană, cu trompetiştii
în cap; caii joacă în ham, plecându-şi capetele în
coardă şi frământând pământul cu picioarele. Tunurile
şi chesoanele (carele cu muniţii – n.n.) pline duruie pe
şosea cu ritmul lor grav, acoperind uneori sunetele
trompeţilor, între care se deosebeşte serg.[entul] Bălan,
meşter mare, care tremură notele în octave.
O luăm de-a lungul bulevardului, veche cunoştinţă
pe care… îl măsuram de patru ori pe zi.
Lumea se îngrămădeşte la trottoire, cu flori împodobeşte
soldaţii, caii, în câteva minute; bateria, care mergea
să moară, pare un convoi care se ducea la o bătaie
de flori.
Ce amintiri mă năpădesc; cu capul greu, aiurit de
cele ce se întâmplaseră în sufletul meu în zilele din
urmă, nu revăd decât icoana mamei, a lui tata şi a Marcellei
(sora – ulterior, profesoară de matematică – Liceul
„Al.I. Cuza” Focşani) în lacrimi, e pentru totdeauna
poate. Icoana din copilărie îmi joacă în ochii obosiţi de
lumină. Merg maşinaliceşte, fără să-mi dau socoteală
unde; îmi place toropeala asta a amintirilor.
N-am decât o crisantemă roşie în piept, e floarea pe
care mi-a dat-o… (fata de care era îndrăgostit – n.n.).
Cu ea mă simt destul de înflorit; mi-ar fi dat mie flori
când ştia ce se petrecuse în sufletul meu! Doar voiam
să mor, fiindcă gustasem pentru întâia oară din cupa
amară a deziluziilor şi, în naivitatea mea, îmi închipuiam
că pentru mine viaţa ar fi o povară (simţirea primei iubiri,
la 20 ani! – n.n.).
Prin dreptul Diviziei, lumea era mai deasă. Urări se
auzeau, „să vă întoarceţi sănătoşi, biruitori”, florile plouau
pretutindeni. Fag al meu era împodobit la frâu, la
presen şi portsabie, unde se leagănă oţelul ascuţit al
lamei, bătând coapsele calului.
Mi se părea că visez, mergeam în fruntea bateriei la
război! Cu câtă invidie şi mândrie priveam pe cei ce plecau
în 1913! (în Bulgaria – Războiul Balcanic – n.n.). Şi
acum era război groaznic.
Îmi jucam calul şi-mi luam un aer serios, care să cadreze
cu gravitatea momentului şi cu importanţa funcţiei
şi rolului meu.
Şi trompetele sunau, sunau mereu şi soldaţii zâmbeau
şi se aplecau după flori. Pe la Capelă (Biserica
„Sfinţii Împăraţi” de pe Bulevardul Bucureşti – Capela
Militară a Garnizoanei Focşani – n.n.), am zărit pe ai
mei, cu Mme Mincu şi Gabi (soţia şi una din fiicele arhitectului
Ion Mincu – n.n.) cu dşoarele Zamfirescu (fiica
şi nepoata lui Duiliu Zamfirescu – n.n.) şi Slăvescu (verişoarele
– n.n.), cu braţele pline de flori. Ah, atunci am
văzut că eram tot copil, că inima-mi bătea să se rupă –
când am văzut-o pe mama, pe tata, pe Marcella, că-i
iubesc, că mă doare despărţirea, că nu-i voi mai vedea
niciodată poate; dar mi-am înăbuşit strigătul de revoltă
al sufletului şi pe faţa mea n-a tresărit nici un muşchi
care să dea figurei expresia sentimentelor. Doar ochii
i-am simţit umezi şi un fior de mândrie şi de durere mi-a
străbătut inima, capul îmi vâjâia şi ameţeam. Dar am
primit buchetele de garoafe şi crizanteme cu gesturi rari,
măsurate, reci şi nimeni n-a zărit crisparea degetelor pe
cozile sărmanelor floricele pe care le-apăsam la piept,
ca şi cum aşi fi vrut să le fac una cu mine.
Nu-mi aduc aminte dacă am privit pe cineva drept în
ochi, dar nu cred. La colţ, mi-am aruncat ochii pe strada
noastră şi la casa mea. Voiam să-mi întipăresc în ochi
imaginea lor, să o păstrez şi să o duc cu mine peste tot;
Doamne! Câte întâmplări am retrăit în această efemeră
privire! Un trecut întreg, o viaţă!
Dar cele câteva secunde au trecut şi duruitul tunurilor
m-a împins şi s-a şters căsuţa, la gardul căreia zorelele
se ridicau pe gratii şi s-a şters imaginea bătrânei
„madame Agripina” care-şi ştergea ochii la poartă. Nu
vei mai face plăcinte şi crème şi nici „boule-de-neige”
pentru c’onaş Puiu (numele său de alint – n.n.), care te
necăjea când erai cu chef de vorbă şi n-o să-i mai auzi
gura şi cântecele de care răsuna casa, din zori şi
până-n noapte, madam Agripina.
Închise între etajele Străzii Mari, sunetele trompetelor
sfâşâiau aerul şi tropotul cailor răsunau mai tare.
Flori, flori, ca pentru nuntă, ca pentru înmormântare.
N-am mai văzut pe nimeni, nu mai ţin minte nimic. Sufletul
îmi rămăsese acasă, unde ai mei plângeau şi trupul
mergea mereu în capul (fruntea – n.n.) celor ce
zâmbeau, fără grijile mai mari decât ale acelor care le
lăsaseră în neştiutele sate, răspândite prin văile munţilor
sau risipite pe câmpiile scăldate în soare.
M-am trezit la Gară, în capătul bulevardului (Bulevardul
Gării – n.n.) bateria a descălecat. Căpitanul mi-a
spus că aveam să aşteptăm cam mult din cauza aglomeraţiei
de trupe şi din cauza trenurilor de luptă şi regimentare
ale infanteriei care ocupau rampele.
Aşteptarea i-a oferit câteva ore de a mai fi cu cei
apropiaţi, prieteni de familie, de copilărie şi adolescenţă,
dar, mai ales, cu părinţii, cu mângâietoarea căldură a
iubirii lor.
Au sosit şi ai mei la Gară, şi prietenii şi fetele, şi
Gogu, şi Ionel Faur. Şi, în puţin timp, cu toate protestările
mele, am fost împodobit de la chipiu la centură şi
sabie, cu flori albe şi chiar galbene, între care trona, ca
o pată de sânge, crizantema roşie (de la fata iubită –
n.n.).
M-am aşezat la vorbă ca să nu văd pe alţii şi, înconjurat
de fete, Gaby, Margot, Mărioara, Drele Botescu
(familia eroului sublocotenent Gheorghe Botescu, căzut
pe Reduta Griviţa, 30 august 1877 – n.n.), Gogu, Ionel
şi ai mei, au stat mult timp cu Jache, care vorbea şi pentru
mine. Nici despre momentele astea nu mai ţin minte,
nu eram cu sufletul aici.
Mi-amintesc numai de sosirea trenului cu miniştrii
Bochi (germani – n.n.), care a trecut repede, păzit de
jandarmi şi cu perdelele trase şi de trenurile militare, cu
Reg.[imentul] 64 Inf.[anterie] în care corurile stridente
ale infanteriştilor se amestecau cu uralele fără sfârşit
166 SAECULUM 5-6/2011
PRO