OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

nu ştiu cum am ajuns acasă, în zbor, în chiote de bucurie
(nebuni eram), sărind peste toţi şi strigând Ura!
Nu-şi poate stăpâni dorinţa de-a împărtăşi bucuria
cu semenii săi focşăneni. Îl chema strada.
După scurgerea unui an, imaginile-i sunt atât de
proaspete, parcă le-ar trăi aievea. Le consemnează cu
întreaga lor încărcătură de simţire, în derularea lor succesivă,
reconstituind atmosfera entuziastă a oraşului.
Să urmărim textul :
Douăsprezece şi cinci minute! Repede la Primărie
şi de aici pe Strada Mare.
O mare de capete, muzică militară, trompeţi, o atmosferă
de linişte în care şopotul mulţimei părea un bâzâit
de albine. Ceasul Primăriei începe să bată intrarea
României în foc şi, cu glasu-i de bronz, spune în limba
lui neînţeleasă, că (unii – n.n.) nu se vor mai întoarce,
că alţii vor fi schilozi, că oraşul, ce se bucură şi se frământă,
ca un copil la vederea unei jucării noi, va vedea
pe străzile lui oştile duşmane şi va răsuna de bubuitul
tunului, dar lumea nu-l înţelege şi limbile-i se mişcă
mereu, înghiţind timpurile de fericire care se şterg în
clipa aceia pentru totdeauna!
Şi, dintr-odată, izbucnesc glasurile trâmbiţelor, sfâşâind
noaptea, glasurile clopotelor îi răspund, clocoteşte
un „ura” formidabil, apoi muzica atacă chemarea
vijelioasă „La arme”, care e ca o scânteie electrică pentru
sufletele cele mai reci.
Strigătele se urcă la cer cu refrenul „adună-Ţi Rege
oştile şi du-le” şi „să cucerim ce-avem de cucerit”, delirul
cuprinde pe toţi.
Inima bate să rupă pieptul plin de o bucurie neînţeleasă,
uralele ies din piepturile noastre instinctiv, săbiile
idem. Unele femei ne-asvârlă flori, altele, mame şi surori,
plâng; noi mergem înainte, îmbătaţi de muzică şi
de fericire.
Războiul, vom face războiul, scopul suprem al carierei
noastre, al pregătirii noastre şi al muncii noastre
de aici, pe băncile şcolii militare şi pe câmpurile de instrucţie.
Valurile mulţimii se îndesesc, se strâng, uralele
devin mai puternice; noi, ofiţerii care suntem în cortegiu,
suntem luaţi pe sus, se strigă numele noastre iar muzica
îşi cântă acum „Pe al nostru steag”, de-abia mai
auzindu-se de tumult.
Momentul îi era atât de proaspăt, încât îl retrăia cu
aceleaşi sentimente pe care, nici după scurgerea a
zece luni de război, nu şi le desluşea: Cu toată beţia şi
înflăcărarea mea, cu toată credinţa nestrămutată că nimeni
şi nimic nu ne va sta în cale, un sentiment necunoscut
încă şi azi, căci nu am avut nici timpul material
să-l percep şi să-l înţeleg, pusese stăpânire pe mine.
Va fi fost presimţirea celor ce aveau să vină Nu ştiu.
Intercalarea acestei constatări este atât de firească,
încât se substituie tabloului: La colţul străzii, ai mei plângeau;
i-am dus acasă, pe când soldaţii manifestau şi ei,
într-un nor de praf, pe bulevard. Încheia brusc: „n-am
apucat să-mi scriu testamentul (!), mi-am scos lucrurile
PRO
SAECULUM 5-6/2011
Vrancea literară
de care aveam nevoie şi m-am frământat toată noaptea,
până la 5 dimineaţa, când am plecat la cazarmă şi de
aici la Bucureşti, în delegaţie…
Simte nevoia să continue cu o reflecţie, o motivaţie
a mobilizării, din perspectiva ofiţerului care-şi simţea cugetul
sub năvala sentimentului patriotic: Aşa mi-amintesc
eu de mobilizare, când toată răbdarea stăpânită,
toată dorinţa latentă de a-ţi şti ţara ta gata să facă unul
din acele gesturi pe care le înregistrează istoria, tot patriotismul
ce ni se părea demodat şi banal şi care totuşi
trăia în noi, mai bătrân decât toate instinctele, s-au trezit
deodată, inflamate de scânteia spontană a clopotului
simbolic şi a ceasului ce vestea că a sosit ora, sunându-şi
bătăile cu o regularitate implacabilă, ora aceea
(în care – n.n.) se puneau atâtea speranţe şi care ne-a
adus atâtea lovituri, dar a trebuit să ne aruncăm şi noi
în vâltoarea în care toate popoarele, vieţile şi elementele
cosmice (s.a.), cuprinse de nebunie, se năruie cu
turbarea forţei primitive în măcelul nefast care trebuie
să nimicească lumea.
La 1 Ianuarie 1918, în condiţiile unei relative acalmii
a vieţii sale ostăşeşti, şi-a reluat Jurnalul cu un nou fascicol
al naivelor-amintiri, dacă dispoziţiile şi împrejurările
îi vor permite chiar în fiecare zi. Nu o face pentru un
scop anume, ci doar pentru el, fiind amintirile şi impresiile
mele din războiul acesta la care am luat parte.
În acea zi a Anului Nou care se arată atât de tristă
pentru mine, cum a ţinut să sublinieze, gândul i s-a îndreptat
din nou către începutul de drum, dramatic şi dureros,
al războiului parcurs deja, notând doar o singură
frază: În ziua de 21 august (1916 – n.n.) am plecat la
războiul acesta în care puneam toţi atâtea speranţe şi
care, dus atât de tragic, ne-a adus atâtea deziluzii.
În zilele următoare, revine la această imagine, cu
drumul de la Cazarma Regimentului 11 Artilerie până la
Gara CFR, străbătând străzile Focşanilor, inundate de
mulţimea locuitorilor veniţi să-i petreacă, să-şi ia rămasbun,
îmbarcarea în garniturile de tren, drumul spre front,
primele zile de luptă.
Urmează pagini unice în istoria Focşanilor. Nicăieri
nu se regăseşte într-o atât de densă compoziţie tabloul
acelei zile, trăită cu atâta emoţie, cu entuziasm, cu regretul
despărţirii, cu speranţa reîntâlnirii:
Regimentul nostru, unul din cele mai bune regimente
din ţară, era splendid; caii toţi mari, materialul
admirabil, oameni şi gradaţi cum nu mi-a mai fost dat
să întâlnesc în regimentele prin care am mai umblat
până atunci, ofiţeri distinşi şi capabili, plini de inimă şi
avânt.
Bateria mea era în bătaie, pe câmpul de instrucţie,
gata de plecare. La orele 11, căpitanul meu, călare pe
roibul lui scăldat în aur de razele soarelui(,) şi-a făcut
apariţia.
O zi frumoasă, caldă, cu o atmosferă dulce, care ne
înconjoară parcă cu nişte regrete învinse de dorul de
luptă şi de a arăta că artileria românească nu suferă
comparaţie. La comandă, săbiile ies din teacă, cu fâşâitul
aspru al oţelului, în care fulgeră lumina astrului zilei.
Servanţii încremenesc pe trăsuri cu capul sus, cu
ochii în ochii şefului pe care-l iubesc atât. Şi dânsul,
165