OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
că merită să aflăm cu toţii, în condiţiile unei economii
de spaţiu tipografic, fatalmente limitat.
Nu este jurnalul unui ofiţer superior, strateg ori comandant
de mari unităţi militare, cu informaţii succinte,
operaţiuni, directive, date calendaristice, forţe materiale
şi umane etc. Este jurnalul unui locotenent, de numai
20 de ani, aruncat de pe băncile şcolii militare direct,
fără menajamente, în vâltoarea dramatică şi necunoscută
a războiului. Este jurnalul unei fiinţe umane, căreia
soarta i-a hărăzit să trăiască, să simtă, să suporte, să
judece un fapt istoric la care Ţara îl chemase să fie părtaş,
participant şi făptuitor.
Jurnalul este dialogul tânărului ofiţer cu sine, cu realitatea
trăită, cu semenii şi camarazii, cu cei dragi, rămaşi
acasă, cu natura care-i ostoia durerea, dorul. Este
căutarea Eului în condiţiile aspre ale războiului, pândit
la tot pasul de spectrul morţii, frământat de gânduri, de
îndoieli, de griji, de năvala simţămintelor.
Şi, cu siguranţă aproape de necrezut pentru noi, oameni
ai unui timp de pace, cu alte valori morale şi nevoi
materiale, departe, foarte departe de timpul său, toate
trăirile şi le învăluia în bucuria şi mândria ostaşului chemat
să-şi apere Ţara, locul de baştină, familia, cei dragi,
fie şi cu preţul jertfei de sine.
Parcurs, scrisul său surprinde, uimeşte, emoţionează
prin încărcătura psihologică, forţa amănuntului,
expresivitatea cuvântului, uşurinţa înlănţuirii frazelor
mustinde de viaţa de dinafară şi din lăuntrul fiinţei sale,
sortit a o parcurge. Este jurnalul războiului trăit ca atare.
Aproape unic în literatura memorialistică (desigur,
păstrând proporţiile), Jurnalul se apropie de paginile
despre război întâlnite doar la Camil Petrescu, Mihail
Sadoveanu şi Cezar Petrescu. Aceasta pentru că scrisul
său respiră un real talent nativ, dublat de o neaşteptată
cultură umanistă, întâlnită la un militar de carieră,
pregătit şi educat pentru această misie.
Explicaţia o regăsim în anii săi din copilărie, adolescenţă
şi primii ai maturităţii. Sunt anii petrecuţi într-o familie
de oameni cu carte şi pentru carte (tatăl –
Alexandru Copcescu, profesor al Liceului „Unirea” din
Focşani, mama – institutoare), în ambianţa culturală şi
spirituală a familiilor Mincu şi Zamfirescu, care au dat
culturii româneşti pe arhitectul Ion Mincu şi pe scriitorul
Duiliu Zamfirescu.
Şi acestor ani – adevărul ne obligă a o spune – li s-a
adăugat atmosfera încărcată de patriotism (real şi nu
demagogic) a Focşanilor din anii Unirii Principatelor şi
ai Războiului de Independenţă, în care s-a născut şi format
omul şi militarul Romulus Copcescu.
Aşa cum mărturisea, îşi dedica Jurnalul MAMEI şi
ŢĂRII: Scumpei şi sfintei mele mame închin efemerele
mele vise, alcătuite în cea mai groaznică, glorioasă
şi tristă epopee a unui popor şi a unei ţări care, cu
toate sforţările ostaşilor, singurii cinstiţi, şi a vărsării sângelui
nostru, e în inimă (s.n.).
Jurnalul său de front cuprinde două fascicule, cum
le numea, două caiete. Primul este scris în perioada
iunie-septembrie 1917, pe loc, de pe frontul vrâncean
al războiului, în clipele de răgaz de dinaintea marii ofensive
de la Mărăşti şi, apoi, în iureşul eroicelor lupte din
vara fierbinte a anului 1917.
În acest caiet, cuvintele se înşiruie spontan, cu sinceritatea
şi încărcătura psihologică a tânărului păşit în
necunoscutul războiului, în care clipa, ora, ziua se năpustesc
asupra-i, frământându-i gândurile, simţirile.
Cel de al doilea caiet, aşternut între ianuarie 1918 şi
aprilie 1919, cu experienţa războiului trăit, gravitează în
jurul problematicii politico-militare a timpului, aşa cum
o percepea, înţelegea şi judeca un participant.
Acum realizează că jurnalului său îi lipseşte prima
etapă a Războiului de Întregire a Neamului, august-decembrie
1916, etapa care l-a marcat adânc, prin ineditul
ei, prin conţinutul ei pe care-l descifra, clipă de clipă
trăită, din mers, fără a-şi stăvili cuvintele, gândurile. Lăsase
urme atât de trainice în mintea sa, imaginile ei i se
derulau până la cel mai neînsemnat amănunt, până la
cea mai fugară emoţie, după un an şi jumătate de război,
de parcă acum le trăia.
Acum, acestei etape, cu o uimitoare memorie vizuală
şi afectivă, i se dăruieşte pe câteva zeci de pagini.
Redăm cititorilor secvenţe din primele două momente
ale vieţii sale de ostaş, de la care s-au scurs 95
de ani, pe care le-am putea subintitula Mobilizarea şi În
drum spre front, urmând, sperăm, În Transilvania, Botezul
focului etc.
MOBILIZAREA*
Sâmbătă, 10 iunie 1917, la observatorul bateriei sale
de tunuri, în pădurea de deasupra Sovejei, Romulus
Copcescu privea îndelung fotografia căpătată de curând
a celui mai bun prieten al său, Sache, cum îl
numea în intimitate, Sachelarie, căzut în primele lupte
din toamna lui 1916.
O priveşte şi-i vorbeşte de cum ar fi alături, îi întreabă
ochii mari şi vii şi, apoi, de parcă s-ar afla viu, altundeva
pe front, îi scrie, încât nu odată am avut
impresia stranie că figura ta se desprinde din cadrul mut
al clişeului, se însufleţeşte, se întrupează şi vine să populeze
singurătatea şi urâtul care mă apasă.
În clipele acestea de dialog cu prietenul topit în braţele
morţii şi care zăcea în groapa de veci la care l-a
sortit războiul şi gloria ţării, i-a revenit, pe ecranul memoriei,
seara logodnei noastre cu moartea, seara mobilizării
şi declarării războiului, noaptea de 14-15 august
1916.
Şi-o aşterne pe hârtie, recompunând, imagine cu
ima gine, tabloul Focşanilor şi al clipelor trăite la aflarea
ştirii că România, după doi ani de neutralitate, a intrat
în Războiul Întregirii sale.
Sărbătorea, în acea seară, împreună cu prietenii,
gradul de sublocotenent, cu care abia absolvise Şcoala
militară din Buzău. Atunci, bietului Sache îi venea în
minte ideea năstruşnică să ne abatem cinci minute la
grădină (Grădina Publică – n.n.). Ploştim chipiurile pe
urechi, agăţăm sabia şi când ajungem la regia (tutungerie
– n.n.) din colţ Proclamaţia de mobilizare! Nici
* Textele reproduse aici respectă întocmai ortografia originalului.
164 SAECULUM 5-6/2011
PRO