OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
Mircea Dinutz
IORDAN DATCU SAU ADMIRAŢIA
COLEGIALĂ CREATOARE
1
Iordan Datcu – Pagini de istorie literară, Bucureşti, RCR
Editorial, 2011
Etnolog, editor şi istoric literar respectat, cu merite
majore în elaborarea unor lucrări fundamentale, cum ar
fi Dicţionarul etnologilor români, vol. I-III (1998-2001)
sau Introducere în opera lui Petru Caraman (1999),
Iordan Datcu, un erudit şi-un împătimit al ediţiilor critice,
pe care le-a realizat şi comentat preţ de câteva decenii,
s-a angajat plenar în activitatea de restituire decentă a
marilor valori, asigurând – în timp – identitatea noastră
spirituală. Volumul 1 în discuţie cuprinde 133 de articole
(dintre acestea, doar 32 apărute înainte de 1990) într-o
primă secţiune, la care se adaugă documente de real
interes literar privind relaţiile dintre Panait Istrati şi
Cezar Petrescu, poziţia oficială a lui D. Caracostea (surprinzătoare)
la primirea în Academia Română a lui
T. Arghezi şi G. Călinescu, mărturii preţioase ale lui
M. Sadoveanu şi Aron Cotruş, în cea de-a doua secţiune
a volumului.
Ceea ce mă uimeşte, dincolo de acribia intelectuală,
la urma urmei, firească, având în vedere cuprinzătoarea
sa experienţă, dincolo de ştiinţa de a rosti, în spaţii tipografice
restrânse, lucruri esenţiale, dincolo de erudiţia
neostentativă, limpezimea exprimării, este statura morală
a istoricului literar: îşi respectă confraţii, îi tratează
cu aleasă reverenţă şi egală cinste intelectuală. Cel
puţin o treime dintre intervenţiile publicistice apărute aici
sunt prilejuite de aniversări, comemorări, ediţii critice ale
unor personalităţi emblematice din cultura noastră: Pericle
Martinescu, Lazăr Şăineanu, N. Cartojan, George
Gană, Ovidiu Papadima, Petru Comarnescu, Al. Rosetti,
Teodor Tanco, I. Hangiu, Viorel Cosma, Ion Luca,
I. Valerian, Al. Dima, ceea ce mă obligă să văd în autor
un sacerdot al cărţii pătruns de menirea sa, cu ochii pe
calendarul spiritual al celor ce au slujit cu devoţiune şi
au obţinut rezultate remarcabile în cultura română, indiferent
de formele sale de manifestare. Pericle Martinescu
(căruia i-au fost dedicate nu mai puţin de şase
articole) este evaluat în toate ipostazele sale relevante:
îndrăgostitul, diaristul, romancierul, eseistul, probând
talente de portretist şi evocator în partea beletristică a
activităţii sale, dar şi sagacitatea privirii eseistului pe
orice temă de care s-a lăsat absorbit. După aprecierea
acestuia, de care nu avem motive să ne îndoim, Pericle
Martinescu a fost un introvertit: lucid, sceptic, ordonat,
apărat de un sănătos echilibru moral şi sufletesc, un om
care trăia cu voluptate libertatea în câmpul conştiinţei.
Acesta a refuzat compromisurile de orice fel, o carieră
clădită pe fals şi impostură, preferând să rămână un hedonist
spiritual, al cărui act de nobleţe a fost opera sa.
Pe Ovidiu Papadima (1909-1996) îl omagiază, în primul
rând, în calitatea sa onorantă de etnolog, ca autor
al mult citatei sale cărţi, O viziune românească a lumii
(1941), unde descoperă atitudinile fundamentale ale românului
în cadre specific naţionale şi în respectul unei
ordini etice creştine şi al unei cărţi de eseuri pe teme literare,
Creatorii şi lumea lor (1943), carte dedicată unor
scriitori români reprezentativi (Eminescu, I. Heliade Rădulescu,
B.P. Hasdeu), chiar dacă – în unele cazuri –
perspectiva ortodoxistă devine limitativă şi deformatoare.
Teodor Vârgolici contează, mai întâi, ca editor,
mai apoi ca istoric literar: D. Bolintineanu şi epoca sa
(1971) sau Aspecte ale romanului românesc din secolul
al XIX-lea (1987). Cartea lui George Voicu, apărută la
150 de ani de la naşterea lui Lazăr Şăineanu (1859-
1934), contribuie la cunoaşterea şi dreapta cinstire a filologului,
lingvistului, folcloristului şi istoricului culturii,
autor – între altele – al Dicţionarului universal al limbii
române (1896), ce i-a asigurat popularitatea în timp, ca
şi ale sale Studii folclorice, apărute în acelaşi an.
Istoric literar de formaţie temeinică, în buna tradiţie
inaugurată şi susţinută de editorii din perioada interbelică,
având şi o experienţă îndelungată de redactor la o
editură bucureşteană, activ colaborator în realizarea
Dicţionarului general al literaturii române, Iordan Datcu
discută, echilibrat, cu argumente totdeauna pertinente,
jurnale, epistole, ediţii critice, dar – mai rar, e adevărat
– autori de ficţiune, pe care-i simte afini cu modul său
de a gândi. Astfel, apreciază volumul de corespondenţă
editat de Camil Baltazar în 1965, ce cuprindea epistole
primite de la H. Papadat-Bengescu, G. Călinescu,
E. Lovinescu, L. Rebreanu, M. Sebastian, pentru că
adu cea informaţii utile. În anul centenarului M. Eminescu
(1989), dincolo de sunetele propagandistice stridente,
autorul acestei cărţi ne aduce în atenţie prima
ediţie din publicistica eminesciană îngrijită (probabil) şi
prefaţată de Gr.Gr.Păucescu, la puţin timp după moartea
poetului. Notează istoricul literar cu îndreptăţire:
Prefaţa lui Păucescu este o pagină însemnată a exegezei
eminesciene. Ea celebrează regalitatea operei
eminesciene. Mai apoi, cele 84 de scrisori, ce probează
dialogul spiritual între M. Eliade şi Rafaele Pettazzoni,
editate de Natale Spineto, cu o prefaţă elegantă şi precisă
semnată de Michel Meslin, pe lângă informaţiile
preţioase, are şi meritul de a reprezenta un model de
cum se alcătuieşte o asemenea ediţie: un erudit aparat
de note şi comentarii, o cronologie a vieţii şi operei celor
doi autori aflaţi în situaţie de comunicare, o introducere
absolut necesară, în ansamblu, o ediţie impecabilă, nu
162 SAECULUM 5-6/2011
PRO