OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
SAECULUM 5-6/2011
Melancolie
Vrancea literară
amintesc!”), cruithin / prydyn (britanii sau picţii la urma urmelor)
„poeţii”!!, iar thessaloi „cei care se roagă”!;
– „migratori”: alobrogi, santoni, setantii, sentii (liguri), volci
(şi „lupi”), alazones, pelasgoi, filisteni, marcomani, parthoi, perses
(poate), aulerci;
(Pentru un eventual rezumat, autorul notează că „de regulă
generală” predomină sensurile de «războinici» sau «oameni»
[prin excelenţă], cel puţin în cazurile dahae, nervi, buri (germanici)
şi poate gothi.)
Etnonime de la arme preferate, acoperământul capului (nobiliar,
n. m.), lungimea şi culoarea pilozităţii (superioare, id.):
– pumnal: saxones, sicani, siculi; lance: dorieni, franci; scut:
scythes;
– „bonnet pointu”, „couvre-chef” [bonetă frigiană, căciulă]:
sciţi sogdieni;
– „bărbi lungi”: langobardes; vandales – „bărbi scurte”; +
(diverşi) „bărboşi”, „păroşi” etc.;
– rutulii (italici sau caucazieni) sunt „roşii”, balţii „albi” (de
ce nu bălţaţi, pestriţi), aorsi (alani) la fel, eordii (traci) „negri”,
helvetes „blonzi”, ruteni (celtici) idem.
(Este aici un preţios indiciu supraetnic, rasial, din păcate nevalorificat.)
Etnonime ce ar traduce sentimentul înrudirii, comunităţii:
– „prietenii, rudele”: venetes, unelli / venelli, convenae;
– „ai noştri”: suebi, sabini, samniti, semnoni, suioni, serbi,
sorabi, slavi, cymri (dacă nu înseamnă „tovarăşii” sau nu se
aplică etimologia clasică: com-broges „locuitori ai aceleiaşi ţări”)
– „poporul”: teutones (Deutschen), tutini (messapi din Calabria),
teutanes (illiri), praestutii (veneti).
Etnonime de la nume de arbori şi alte plante:
– pin: peucetii (messapi);
– stejar: grabaei (dalmaţi), qaerqueni (Venetia);
– păr: dardani;
– tisă: eburoni;
– frasin: osi, osones;
– porumbar (Prunus spinosa): draganes (celţi sau liguri);
– secară: rugii.
Etnonime de la habitat şi puncte cardinale:
– vale, vad etc.: umbrii, ambrones („apă”), danaoi („apă-fluviu”),
nantes, namnetes („de pe curba fluviului”), messapi („cei
dintre râuri”), lugii („lac, mlaştină”);
– copac, pădure: tervingi;
– câmp, câmpie: polanes, polianes, agrianes;
– luwi ar fi „oamenii stâncilor”, carpii idem, greuthingii (greuthungii)
locuitori din „ţară pietroasă”;
– ausones („cei din est”), vestini („din vest”).
Etnonime de la ocupaţii, activităţi economice:
– paemani (proto-belgi) = „păstori”, cotieri (sciţi) id., anglii
= „pescari”.
Etnonime de la nume de divinităţi şi funcţii simbolice:
– marsi, marrucini (de la Mars / Marte), osci-opisci (Ops),
aioleis (Eolos), sequani (zeiţa Senei = Sequana), alauni, ingaevones,
hermiones (Irmin), istaevones, rhaetii (zeiţă venetă Reitia),
ramnes (de la Romulus), luceres (de la tovarăşul său
lucumon „şef, rege” etrusc), tities (de la sabinul Tatius, bogatul,
ex-corupătorul!) şi hermiones / istaevones / ingaevones potrivit
lui G. Dumézil.
Am ordonat puţin aceste informaţii – care erau puse şi din
fuga condeiului, uşor ceţos şi mai numeroase – pentru a le înţelege
mai bine, nu spre a face vreun proces de intenţie autorului.
Dimpotrivă, îi rămân profund recunoscător că s-a înhămat la un
inventar minuţios, completându-l adesea cu proprii propuneri,
şi că n-a ocolit cazurile pasibile de mai multe interpretări. Apoi
observ că unele dintre etimologiile oferite – cele implicând sensurile
«oameni, popor», «bărbat, viteaz» – sunt corecte. (Undeva,
Sergent notează raritatea denumirilor de genul „oamenii,
adevăraţii oameni” la indoeuropeni, spre deosebire de amerindieni,
şi recurenţa „bărbat, războinic”.) Altele par apropiate de
adevăr sau plauzibile, dar cu nuanţări, date de distincţia dintre
cum te numeşti (endo-etnonim) şi cum eşti numit (exo-etnonim).
Autoadularea putea determina neamurile – prefer acest termen
difuz, intermediar între rasă şi trib – să se creadă „strălucite”,
autopercepţia fizică prin comparaţie drept de o culoare aparte,
pozitiv-superlativă, însă nu va fi fost decât o speculaţie şi o deformare
fonetică – etimologie populară! – asupra etniconului lor
primar semnificând «suflu-suflet, fiinţă antropică, om, persoană)».
Dacă se vor desemnat totemic, de la animale, plante,
lucruri, sigur nu mai avem cum şti, fiindcă nu avem amintiri de
continuitate cu maimuţele, din care se pretinde că descindem...
ştiinţific. Totuşi, paleoliticii şi neoliticii sunt măcar metaforic ai
„pietrei” (Deukalion şi Pyrrha aruncau peste spate foetuşi de
asemenea natură), vieţuitorii epocii bronzului „săbii” şi „lănci”...
Istorii ale legăturilor şi prelucrărilor ambientului se lasă citite în
tălmăcirile hiperspecializaţilor lingvişti, mai curând decât evoluţiile
arhetipurilor psiho-spirituale.
Pretind – vai mie! – că toate etnonimele autentice, originare,
organice, vor fi avut la începuturi noima «om, fiinţă umană» şi
că şi-au pierdut transparenţa şi câştigat (!) opacitatea de nume
proprii, interpretabile în toate felurile, doar odată cu suprapunerile,
coexistenţa, distonanţa cu «altul, celălalt, diversul» aceluiaşi
genom.
În fine mai notez o mare nemulţumire: de regulă, practicienii
etimologiei academice nu folosesc informaţiile mitic-legendare
despre popoare, poate considerându-le rezultatul unui fel de euhemerism
pe dos, deşi principala cale de transmitere a cunoştinţelor
etnonimistice în pre- şi protoistoria ştiinţelor limbii a fost
tocmai „moda” eponimilor. Ei le lasă, împreună cu teonomastica
(numele de divinităţi şi conceptele generice de «zeu»)
şi [i]magologia (sacrul, demonicul... juridicul), socio-ideologilor
de tipul lui Dumézil şi Benveniste.
161