OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
tradictorii şi nestratificate. Diversitatea fiind proiec tată înafară,
la sectorul „împrumuturi – influenţe”, orice (alt) element sau fenomen
trebuie să se valideze drept constituent numai printr-un
argument tautologic: postularea unei singure surse, o unică
limbă... paternă, bine atestată documentar sau reconstituibilă cu
un întreg arsenal de prezumpţii, din fragmentele / relictele idiomurilor
moştenitoare.
De pildă, om din română trebuie să se tragă neapărat, împreună
cu similarele sale romanice, din latină (homo), iar «omul»
breton, să zicem, să descindă din celtică. Numai că lucrurile se
complică atunci când remarcăm vreo consonanţă tulburătoare
precum între sp. hombre şi magh. ember sau găsim în una şi
aceeaşi limbă, poate în timpuri diferite, două lexeme cu înţelesul
vizat (cf. cymr. dyn – gwr, bret. den – gour; got. guma – manna)
sau întâlnim un plural cu radicalul deosebit de al singularului dat
(cf. bret. den – pl. tud; rus čelovek – pl. ljudi). Oricâte explicaţii
„tehnice” ne-ar oferi specialiştii, vedem cum răbufneşte dinlăuntrul
sistemului o a doua sursă.
Situaţia devine dramatică în momentul în care se trece la lămurirea
termenilor pentru «om» şi se analizează în contingenţă
noţiunile de «neam, popor», «rob, duşman», «bărbat» etc. Se
caută un reper în sânul vocabularului limbii / familiei studiate şi,
cu ajutorul aceluia şi al propriilor presupoziţii psiho-sociologice,
se atribuie o mentalitate anume strămoşilor locutori. Astfel s-a
dedus că aceştia se socoteau oameni fie în sensul de „pământeni”
(ex. lat. homo ~ humus), fie în cel de „muritori”, fie în
acela de „liberi”. Poporul ar fi fost ceva ce „creşte, se umflă”;
bărbatul – insul dotat cu „forţă, putere”; duşmanul – cel cu „suflet
potrivnic” ş. a. m. d.
De regulă, savanţii lingvişti fac mofturi la evidenţe, la legăturile
cele mai la îndemână, la asemănările prea frapante. Totuşi,
în ce priveşte originea substantivului comun pentru «sclav» s-au
înclinat până la urmă în faţa atestărilor antice, admiţând că reprezintă
deprecierea unui nume propriu, un etnonim străin. Dar
ezită să extindă interpretarea şi la noţiunile de «servitor, rob»,
«vrăjmaş, duşman», «străin», «barbar», «paria». Fireşte, se cuvine
examinarea de la caz la caz, cu eventuala observaţie a utilizării
ambivalente, pendulante („serv / membru al familiei”,
„duşman / oaspete”) ori manipulatoare („bărbat / războinic”).
Oricum, informaţiile bine asimilate chiar şi pe cale intuitivă îndeamnă
la recunoaşterea unei a treia surse – tot interne, să nu
se sperie adepţii unigeneticismului – sau forţe, sau a unui al treilea
strat, care, după mine profanul, este în fapt al doilea din punct
de vedere arheologic: ante- în cronologie şi anti- până la intim
în plan sufletesc.
Uimeşte pe de o parte încrederea absolută în valoarea oricărui
cuvinţel, radical, relict din punga ori sacul unui cont etnolingvistic
şi pe de alta ignorarea progreselor macro -
compara tistice. Învăţaţii cu lupa par să uite de glotocronologie
– dacă au aflat de ea – şi nu trag cu ochiul la consemnările colegilor
care folosesc telescopul şi au descoperit ciudate „coincidenţe”
diseminate prin lume, cărora se străduiesc să le dea o
soluţie globală, nu una particulară. Accentul exagerat pe diferenţiere
şi derivă duce la o înceţoşare a formelor şi sensurilor şi nu
se mai bagă de seamă îndârjita rezistenţă a spiritului uman la
entropie.
Cea mai mare orbecăială are loc în abordarea etnonimiei.
Deşi remarcă uneori că triburile, popoarele, neamurile se autodenumesc
simplu şi modest «oamenii», etimologiştii de nuanţă
pozitivistă, mulţi iluştri, se întrec parcă în a confecţiona ipoteze
ingenioase, hazardate, neverosimile. Iată spicuiri dintr-un tablou
alcătuit cu sârg de unul din admiratorii şi discipolii lor, Bernard
Sergent (Les Indo-Européens, Payot & Rivages, Paris, [1995],
1998, pp. 203-215):
Etnonime care ar proveni de la nume de animale:
de la urs: artani (liguri din Alpii italieni), arthitae (dalmaţi),
ursetini (italici), arktānes (din Epir, grupul etolian), arkádes (arcadienii,
centrul Peloponezului), arsyetai (sciţi);
– de la lup: volcae (marele popor celtic din Languedoc), winnili
(vechi nume al lombarzilor), hirpini (sabini din Italia meridională),
volsci, dauni, daci, varkana – hyrkanoi (iranici de la sud
de Caspica, din Hyrcania), ourgoi (popor scitic citat de Strabon);
– kynètes (Hispania) = „câini”, vennicni (trib irlandez antic)
= „câinii rasei”!
– de la porc / mistreţ: cadurci, hyántes (Beoţia), sudinoi (baltici
cunoscuţi de Ptolemeu), poate sunuci (belgi), perses / parsa
(sau = „poporul marginilor /des limites/”);
– de la taur: taurisci (celţi din Noricum), taurini (liguri, regiunea
Torino), itali („les Jeunes Taureaux”!);
– de la cerb: carvetii (celţi, Lancashire), cherusci (germanici
renani), poate brentii (dalmaţi), frentani (sabini), saka (cf. osset
sag „cerb”), poate massageti („oameni-cerbi”), thyssageti
(! = „cerbi rapizi”), cornavii, cornovii (care înseamnă, poate,
„cornuţi”!);
– de la berbec: caeracates (celţi renani), caeroesi (din Ardeni,
belgi), kairenoi (picţi), marele popor indian antic vrsni;
– „peşti”: populaţia matsya în India, aones (Beotia), enkheleis,
enkhelanes (greci din sudul Iliriei =„anghile”!);
– „castori”: bibroci, bebryci (Pirinei şi nord-vestul Anatoliei);
– „corbi”: brannovii, brannovices (celţi), lugi (Scoţia);
– „şoimi”: reregi (slavi obodriţi, adică de pe Elba), sokoli
(Muntenegru);
– prigorie sau ciocănitoare: meropi, aeropi, dryopi (greci toţi).
Etnonime ce ar etala atribute, calităţi:
– „teribili” – boii, boiotoi, myrmidoni („teroare spectrală”!),
galindai, goliad (pruşi ~ „moarte”), pictones, pictavi (~ „furioşii”
sau „cei răi”!), cauci (Irlanda), poate chauci (germanici), kaukones
(~ idee, sic!, infernală), neures (baltici = „cei de jos”, în
sens infernal!), veragri (celţi din Valais, = „foarte războinici”,
ambibarii (Armorica, = „foarte furioşi”), cimbri (celtici, Iutlanda
= „briganzi”);
– „cei care se umflă /de furie sau forţă războinică/”: belgi, turoni,
pelendoni, belendi; „care suflă, expiră /idem/: prausi, prussi;
– „războinici”: caturigi (= „regi ai luptei”), catuslugi (belgi,
= „trupa de luptă”), petrocorii, tricorii, vertamocorii (~ de la „armată”
triplă, împătrită etc.), catuvellauni (belgi, = ”valoroşi în
luptă”), harii (germanici de est), cakra (indieni vechi) = „trupă,
armată”, yaudheya (indieni vedici) şi traci satrai = „luptători”,
celtes (etimologie posibilă: „guerriers”);
– „tari, puternici” : aukhatai (sciţi), malla (inzi), abrioi (iliri),
galli, galates, caletes, kurdes;
– „mari, uriaşi”: iazyges, makedones etc.
– „iuţi, rapizi”: alani, asaioi, iaones (ionieni), illyrii, kykones;
– „eminenţi, regali”: brigantes, burgondes, britolagai (din România!),
poate keltoi;
– „regi, regi ai lumii”: reii (liguri), biturigi, parisii („chaudron
royal”[căldarea magică]...)
– „străluciţi, luminoşi”: argyrinoi (Epir), arśi, kuci, lucani, licieni,
lycaoni, roxolani;
– „ardenţi”: aedui (Burgundia), germani;
– „primii”: remi, paradatai (iranici), arverni;
– (rar) „blânzi”: meldi (celtici), molossoi;
– aimones sunt – prin greacă, desigur – „inteligenţii”, britannii
idem, dar prin celtică; memini (celţi sau liguri) „cei care-şi
160 SAECULUM 5-6/2011
PRO