OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

contemporanii noştri
Dan Hatmanu
TOAMNA UNUI MARE ARTIST
Dan Hatmanu în dialog cu Constantin Coroiu
Intru în atelierul maestrului DAN HATMANU, de pe
Strada Armeană din Iaşi, într-o zi de o frumuseţe sadoveniană.
În toamna acestui an, pictorul îşi aniversează
ziua de naştere. Împlineşte 85 de ani, o vârstă ce se
conjugă aş zice cosmic cu anotimpul autumnal. Anotimpul
care îmi este cel mai drag şi fără de care sufletul
mi-ar fi gol. Privirea îmi cade, ca de atâtea ori când am
avut privilegiul să păşesc în acest spaţiu ce mi se pare
miraculos, pe un autoportret intitulat În atelierul maestrului,
în care domină, da, nu vă miraţi, portretul lui
CORNELIU BABA. Este şi punctul de plecare în dialogul
nostru.
Dan Hatmanu: Eu mi-am făcut numeroase autoportrete,
nu pentru că aş ţine la mine foarte mult, dar pentru
că sunt cel mai fidel model. Încă din facultate mă privesc
în oglindă, mă studiez şi mă portretizez. Şi mai e
ceva care explică numărul mare de autoportrete: mă cunosc
mai bine pe mine. Pe alţii îi pot cunoaşte fatalmente
parţial. În toate autoportretele am fost mai înainte
de orice sincer, cum de altfel mă străduiesc să fiu în tot
ceea ce fac. Oricum, dintre portretele mele, autoportretele
cred că sunt cele mai reuşite. Foarte tânăr fiind,
eram puternic influenţat de maestrul meu, Corneliu
Baba. După terminarea studiilor şi după nişte călătorii
într-o serie de ţări, m-am desprins de această influenţă,
mergând spre expresionism atât ca formă, cât şi în ceea
ce priveşte culoarea. Ciclul pe care dv. l-aţi evocat –
AUTOPORTRET ÎN TIMP – este o „autobiografie”, începând
de la vârsta de doi ani şi până în prezent.
Constantin Coroiu: Îmi amintesc de o expoziţie de
portrete a Dv., intitulată SUBSTITUIRI (din arta universală),
unde apar şi nişte autoportrete. Sunt destule „antecedente”
în arta universală privind acest „gen” De la
cine vă revendicaţi
D.H. Cum ştiţi, mulţi artişti au „colaborat” cu contemporanii
lor. În muzică, de pildă, Mozart, Beethoven şi
alţii. Dar şi cei vechi. Picasso a făcut nişte interpretări
după Velásquez. În lucrările lui Dali sunt inserate fragmente
din picturi ale clasicilor...
C.C. Dar în ceea ce priveşte portretul
D.H. Avem un exemplu chiar la noi: Alin Gheorghiu
a făcut portretele în maniera lui ARCIMBOLDO. Eu
n-am putut şi nu pot să nu mă gândesc la marii maeştri
ai portretului din trecut. După o perioadă când i-am neglijat,
fiind preocupat de experimentarea unor tehnici
noi, m-am întors la ei, i-am redescoperit.
C.C. Şi aţi constatat probabil că sunt mai moderni
decât... modernii.
D.H. Am căutat să pătrund în intimitatea creaţiei lor,
nu pentru a-i imita, desigur, ci pentru a „colabora” cu ei.
Şi am adoptat această modalitate, adică am folosit ca
decor lucrarea predecesorului şi am înlocuit o serie de
elemente: figura, mâinile... cu cele ale unor personaje
reale, cu care ne întâlnim pe stradă.
C.C. Dar să revenim la autoportretele dv. Ele exprimă
o stare de anxietate, dar şi de genuină curiozitate,
dar şi de mirare inocentă şi chiar de perplex. Ca discipol
al lui Corneliu Baba, ce aţi învăţat de la maestrul Dv.
Se poate învăţa ceva în arta picturii, a portretului şi a
autoportretului
D.H. Desigur, se poate învăţa mult. Eu eram unul
dintre cei mai sârguincioşi elevi ai maestrului Baba şi
eram şi preferatul său. Influenţa maestrului era atât de
mare, încât se vedea nu numai în lucrările mele, dar
ajunsesem să-l imit şi în gesturi, în modul de a vorbi,
de a merge, în toate. Mi-a fost foarte greu să mă desprind.
Am reuşit, cum vă spuneam mai înainte, după o
serie de călătorii şi contacte directe cu operele din marile
muzee ale lumii. Să ştiţi că orice profesor te învaţă
meşteşugul lui. Dar elevul trebuie să reţină doar ceea
ce corespunde structurii proprii. De fapt, un adevărat
maestru îţi sugerează, îţi deschide mai multe căi. Până
la urmă, ceea ce mi-a rămas de la Corneliu Baba a fost
nu atât meşteşugul, cât dragostea şi dăruirea pentru
meserie, cultul muncii, al efortului şi al sincerităţii totale.
Este ceea ce am căutat, la rândul meu, să transmit şi
studenţilor mei.
C.C. Sunteţi considerat cel mai cunoscut, apreciat
şi cel mai iubit elev al lui Baba. De ce vă iubea maestrul
D.H. Cred că pentru că vedea la mine pasiunea pentru
meserie. Dar sunt şi nişte afinităţi elective, desigur.
Aşa se explică probabil şi influenţa sa atât de puternică
asupra mea. El spunea că eu aş fi un talent care se
naşte o dată la o sută de ani. A fost deci şi bucuria firească
a sa de a fi descoperit un talent de care a considerat
că trebuie să se ocupe. Eram sărac, nu aveam
unde lucra, dânsul era şi directorul Pinacotecii din Iaşi,
unde avea şi un atelier. În vacanţă mă invita la el în atelier
şi lucram amândoi după acelaşi model. Era pentru
mine deosebit de stimulativ să mă iau oarecum la întrecere
cu Corneliu Baba. Purtam apoi îndelungate discuţii
în faţa lucrărilor. Comparându-le pe ale mele cu ale
maestrului, eram de multe ori dezamăgit, descurajat.
Dânsul mă încuraja de fiecare dată. Deschidea jurnalul
său şi îmi arăta notat acolo că la vârsta mea a trecut şi
el prin cutare sau cutare situaţie asemănătoare. Apoi
m-a invitat să expun alături de profesorii mei la saloa-
16 SAECULUM 5-6/2011
PRO