OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

ocul. Ba chiar, câte unul mai isteţ expune o povestioară
pe un site şi după două-trei comentarii avizate, laudative
şi dulcege, venite de la vreo domnişoară cu chip de
zână şi creier marca purice, se înţelege, omul nostru
devine brusc (aţi ghicit) scriitor. Peste o lună, ajunge administrator
de site, iar peste două-trei luni, stăpâneşte
adevărul literaturii gol-goluţ, dându-şi cu părerea, cu
apucături de vătaf şi ton şmecheresc despre ce şi cum
este cu această artă. Se şi vede deja ajuns cel mai
mare scriitor din zona lui şi contribuie, prin scrierile sale
sterile, la îndobitocirea populaţiei. Astfel, fără să vrem,
luăm contact cu neîmplinirile lui profesionale şi personale,
cu beteşuguri nevindecate, invidii scelerate, stricăciuni
sufleteşti ireparabile, uneori şi o crasă neştiinţă
de carte, sau alte isterii de mahala.
Acum, scriitorul nostru, abia ivit din scutece, îşi
schimbă şi el înfăţişarea şi comportamentul. Poate lua,
spre exemplu, alura lui Grigore Vieru, plescăindu-şi
chelia şi lungindu-şi pleata pe spate, peste gulerul cămăşii,
iar în ce priveşte comportamentul – priceput fiind
în ale calculatoarelor şi parolelor – poate inventa mici
războaie pe site-uri, făcături ordinare, calomnii, intrigi,
toate presărate cu mitocănii lingvistice, tocmai pentru a
ieşi în evidenţă, pentru a părăsi anonimatul local prin
care se preumblase până atunci.
Şi uite-aşa, avem, deja, încă doi mari autori, pentru
că scriitori nu poate nimeni risca să-i denumească…
Dar respectivii indivizi, care scriu, nu se mulţumesc cu
Vrancea literară
acest stadiu al evoluţiei lor şi nu pot rămâne acolo. Cu
tupeul nativ-dobândit până acum, îşi încropesc şi un dosărel
pentru a accesa Uniunea Scriitorilor. Numai că
Uniunea aceasta, cu toate problemele ei de organizare
şi de alt gen, nu-i poate asimila, pentru că, minune
mare! nu găseşte nimic demn de luat în seamă în scrierile
lor. Ei, şi de aici începe contraofensiva! Tipii aceştia
se transformă pe loc în cei mai înverşunaţi contestatari
ai instituţiei cu pricina. Aruncă invective greu de imaginat
la adresa oricărui membru al ei, susţinând cu nonşalanţă
că această instituţie este profund dăunătoare
actului cultural şi că acolo au intrat numai „nulităţi fără
valoare”. Sau, explică eşecul lor în intrarea pe porţile
Uniunii, prin aceea că li s-ar fi cerut bani şi ei n-au vrut
să dea!!! Culmea insolenţei o reprezintă supoziţia că
numai prin prezenţa lor acolo ar fi crescut valoarea instituţiei
respective în zilele noastre, Doamne apără şi
păzeşte!! La sfârşit, intră în scenă un alt personaj, şeful
laboratorului în care sunt fabricaţi autorii respectivi, cu
ajutorul cărora îşi pot vărsa oricând şi asupra oricui
toate toxinele şi dejecţiile, că scriitori suntem! De fapt,
ceea ce ajunge la noi este doar mirosul înţepător de
snobism, incultură şi mitocănie disipate din creierele lor
stătute. Aşa ajungem să-i cunoaştem pe aceşti monştri
în haine de intelectuali, pe care eu îi numesc mai simplu:
„intelectuali de carton”.
Va urma!
Scrierea aceasta nu este ficţiune.
Ioan Dumitru Denciu
O MARE ORBECĂIALĂ ETIMOLOGICĂ 1
Există desigur o ştiinţă a etimologiei, căreia merită să-i înţelegem
principiile, criteriile şi metoda şi mai ales să-i gustăm roadele.
Dar şi după ce am făcut aceasta, cu onestitate şi reverenţă,
temperându-ne nerăbdarea, aprinsa curiozitate, lăcomia de a
descoperi rapid ceva miraculos şi real-adevărat, multe nedumeriri
te cuprind, apoi o exasperare te încearcă în faţa modestelor
ei rezultate. Şi cauţi motivele.
Mai întâi, e limpede că a trebuit să se izoleze câmpul de investigaţie
– în cazul acesta o limbă sau o familie de limbi – şi să
fie ipostaziat, adică pre-conceput ca o entitate, identitate, unitate,
sistem. Altminteri nu i s-ar putea distinge raţional elementele.
Însă aici şi acum totul depinde de o filozofie, o epistemologie, o
logică şi, dacă ele sunt cumva învechite în mentalul şi/sau formaţia
cercetătorului, bunele intenţii îi sunt dejucate, deturnate.
A doua „fatalitate”: etimologul ştiinţific este obligat să alunge
etimologia populară, care prin metaforă şi sonorităţi naturale se
leagă de rădăcinile limbajului, şi s-o trateze ca simplu obiect de
studiu colateral. Etimologiile diletante vor fi respinse de plano ca
1
Fragment din volumul DANSUL ORIGINILOR (Rătăciri esenţiale
III), în pregătire.
PRO
SAECULUM 5-6/2011
orice stă la mijloc între tabere, caste. Or, astfel s-au împrăştiat
ingenuitatea şi intuiţiile fondatorilor – în Europa, gramaticienii
greci şi romani –, apoi pasiunea filologică a renascentiştilor şi
viziunea global-sentimentală a romanticilor şi dispar valenţele de
artă a interpretării (hermeneuticii) graiurilor. Poate un practican
de astăzi mai dă dovadă de calităţi „geniale”, dar fuge de obicei
de ele, le refulează, căci l-ar face suspect în ochii colegilor academici.
Consecinţa este o îngustare a perspectivei şi o coborâre de
la nivelul relaţiei gândire – vorbire la un palier din interiorul limbii,
între fonologie şi semantică. Aşa au apărut faimoasele „legi fonetice”,
menite să funcţioneze „orbeşte”, potrivit neogramaticilor,
sau seturile de echivalenţe, ecuaţii, structuri, din concepţiile
mai noi.
Însă nu am intenţia de întreprinde o critică riguroasă a etimologiei
ştiinţifice. Vreau să comunic doar o impresie generală
şi câteva opinii asupra unor cazuri care m-au interesat în special
în tentativele mele de receptare şi acceptare a soluţiilor respective.
Nu ştiu cine e de vină, pozitivismul ori chiar logica aristoteliciană,
dar mi se pare că entităţile noastre etnolingvistice au fost
preschimbate în monade fără ferestre, identităţi închise, necon-
159