OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
Gheorghe Mocanu
INTELECTUALII NOŞTRI DE CARTON 1
Vremurile se vremuiesc, scriitorii se trec şi ei, fiziceşte,
odată cu vremurile. Opera lor rămâne însă, cu o
singură condiţie: să existe! În lumea scriitoricească autohtonă
se manifestă din plin două tendinţe: una liniştită,
necuprinsă de maşinaţiunile culturale, mai puţin ortodoxe
şi una zbuciumată, atinsă de spiritul coleric, al polemicilor
sterile, aducătoare de nelinişte şi ură. În
această din urmă tendinţă germinează nevoia ieşirii din
anonimatul operelor fără pic de valoare literară, o nevoie
care, izvorâtă din absenţa, sau puţinătatea ideilor
creatoare, creează monştri... Pentru a compensa – în
ochii publicului cititor, sau în ochii breslei, acest handicap
– neputinţa de a scoate din peniţă lucrări de o oarecare
valoare literară – autorii respectivi – pentru că
scriitori nu pot fi numiţi, nici măcar în glumă – ies în evidenţă,
ca păduchele în frunte, prin altfel de fapte, iniţiative,
spun ei, lăudabile. Mai întâi, scot câte o revistuţă
literară, pe care n-o citesc decât cunoscuţii, îndemnaţi
candid la aceasta, şi care apare de două-trei ori pe an,
chipurile, din bani proprii, deşi s-a demonstrat că au primit
bani publici şi sponsorizări cu duiumul, unii renunţând
chiar la serviciu, ori au ieşit la pensie, datorită
preaplinului bănesc izvorât din această umilă îndeletnicire.
Mai apoi, se aşază pe scaunele unor fundaţii nonprofit,
sau înfiinţează ligi şi paraligi, provinciale ori de
cartier, neştiute şi nerecunoscute de nimeni, decât,
poate, de vreun tribunal local, unde au depus o cerere,
pe care judecătorul – neavând ceva mai bun de făcut –
i-a dat un număr de înregistrare, confirmând că a fost
pusă în discuţie.
Odată văzuţi cu hârtia în mână, aceşti culturnici
cheamă televiziunea – avidă de ştiri de tot felul şi flutură
hârtia în ochii telespectatorilor ca pe cel mai de preţ trofeu
cuvenit în urma unor merite extraordinare şi, mai
ales, ordinare, pe care le-ar avea în domeniul literaturii.
Mulţi spectatori sau telespectatori, în mare parte neavizaţi,
se arată uimiţi de importanţa galactică a omului
nostru, făuritor de spirit şi istorie, în realitate un snob incult,
plin de tupeu. Unii cheamă reporterii chiar la ei
acasă, unde poartă un dialog cultural special. În spatele
lor, stă biblioteca gata să cadă peste intervievat, menită
să scoată în evidenţă multitudinea sferelor culturale în
care omul nostru este iniţiat, în timp ce consoarta-gazdă
„creează” şi ea nişte plăcinţele în bucătărie, pentru a
omeni reporterul înfometat, care abia aşteaptă sfârşitul
acestui interviu, atât de istovitor, cu ditamai omul de cultură…
Ochelarii nu lipsesc nici ei din dotare, musai aducători
de prestanţă intelectuală. Cuvintele sunt alese la
limita capacităţilor sale instructive (modeste rău de tot),
2
Fragment dintr-o lucrare cu acelaşi titlu, în curs de edificare.
iar contribuţia lecturilor (!) asupra prestaţiei scriitoriceşti
a omului nostru, spre care biblioteca ne duce cu
gândul, se încăpăţânează să rămână invizibilă.
Urmează un efort zilnic, în care omul de (in)cultură
lucrează la imaginea sa de mare scriitor. Caută modele,
căci, slavă Domnului, în literatura română se găsesc
destule. Modele pe care să le urmeze, nu din perspectiva
scrierilor, ci a vestimentaţiei: un palton negru, lung
până la pământ, descheiat frumos în partea din faţă, un
pas lung peste două trotuare nu au cum să nu te ducă
cu gândul spre clasicul şi masivul Sadoveanu. Ochelarii,
aşezaţi intelectualiceşte spre vârful nasului greu încercat
de izul suprem al literaturii de cea mai înaltă
calitate, nu au cum să nu-ţi amintească de alţi clasici intraţi
în conştiinţa publică. Astăzi, intelecţii noştri de carton,
care fac literatură de trei lulele, se mai lovesc de o
problemă, aceea a ofensivei lumii virtuale, despre care
ei nu au o părere prea bună. Îşi maschează astfel neputinţa
şi neştiinţa în acest domeniu şi, ori de câte ori
au ocazia, spun că pe ei nu-i interesează calculatorul,
decât într-o mică măsură. Dar toţi trăim în epoca informatizării
şi, cu toate că internetul cucereşte toate domeniile,
ei nu cred în această tendinţă, se opun valului
şi spun chiar că este destul de păgubos pentru omenire.
Pentru a ieşi totuşi din pasa proastă, care îi plasează
în afara lumii în care se află, apelează la trepăduşi.
Trepăduşii sunt oameni cu două picioare, cu doi ochi,
care se îmbracă la fel ca noi, mănâncă şi ei fasole ca
noi, dar se deosebesc printr-o oarecare pricepere de-a
mânui calculatorul, căpătată, nu din şcoli înalte, ci din
practică. O bâjbâială adică….
De multe ori, trepăduşii sunt indivizi daţi afară din diferite
joburi, din varii motive imputabile doar nepriceperii
lor. Aceştia, pentru a-şi justifica frustrarea, pentru a-şi
câştiga banii de ţigări, sau pentru o berică în plus, intră
cu nonşalanţă în casele oamenilor de pretutindeni, instalându-le
programe de calculator fără licenţă, reparând
calculatoare fără autorizaţie, totul în mod ilegal,
pentru care iau bani cu nemiluita, fără să plătească niciun
impozit. Cred că autorităţile îşi vor face timp, cât
de curând, să-i întrebe şi pe aceştia de sănătate şi de
faptele infracţionale la care se dedau aproape zilnic,
fără să-i fi aflat nimeni până acuma. Dar asta este o altă
poveste...
Scriitoraşii se folosesc de aceşti trepăduşi, pentru a
intra şi ei, pe o uşiţă, acolo, în lumea virtuală. Dincolo
de aceste infracţiuni stipulate în legea penală, comise
zilnic, trepăduşii zişi informaticieni şi cei care apelează
la serviciile lor se „deprind” cu literatura. Cu voie sau
fără voie, citesc şi ei o scriere-două din cele văzute prin
paginile internetului şi ajung să-şi încerce, de ce nu, no-
158 SAECULUM 5-6/2011
PRO