OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

sesem, era doar secretara foarte amabilă, care nu mi-a
putut spune nici ea nimic despre chintamani, dar mi-a
dat o adresă de e-mail a unei persoane care se ocupa
de restaurarea şi conservarea operelor de artă.
După câteva zile, primeam un răspuns de la această
persoană, la e-mailul pe care i-l trimisesem. Răspunsul
era unul dezamăgitor. Îl reproduc fidel, căci l-am păstrat
în e-mailul personal: „Stimate domnule profesor A.F., nu
pot să confirm existenţa actuală a unei astfel de carpete
în colecţia noastră şi după câte ştiu nu a fost niciodată.
Revista unde apare informaţia despre Martin Honigberger
şi Körösi Csoma Sándor nu o cunosc, dar aceasta
nu apare în inventarul şi evidenţele noastre, aşa că iarăşi
nu pot s-o confirm”.
Şi, cu asta, basta! Căile păreau a se închide, căci
dacă specialista numărul unu a instituţiei amintite trimitea
un astfel de răspuns însemna că nu am nicio şansă
de a afla ceva concret despre chintamani, care existase,
totuşi, după toate indiciile cu care mă intersectasem
până atunci.
Acest răspuns m-a determinat să iau din nou drumul
Braşovului, după un interval de două luni, deşi nu
aveam niciun plan precis în minte: ce urma să fac, pe
cine să contactez şi cum să aflu de celebra chintamani,
de care – culmea! – nu auzise nimeni, nu ştia nimeni,
în afară de venerabila doamnă de la anticariat.
De data aceasta mergeam cu maşina personală,
ceea ce scutea mult din timpul avut la dispoziţie. Ajuns
în faţa anticariatului, constatam prezenţa unor grilaje
metalice legate bine cu un lanţ gros de care atârna obosit
un lacăt din alte veacuri. Nu mai pricepeam nimic!
Am intrat în mica Agenţie LOTO ce era vecină anticariatului.
Doamna de acolo părea că ştie tot ceea ce se
întâmpla, nu numai în clădirea vecină, ci pe întreaga
stradă.
Aflu că anticariatul s-a închis de aproape o săptămână;
mai mult, că doamna în vârstă murise subit îna -
inte de a fi scoasă din clădirea revendicată de o familie
ce obţinuse dreptul de recuperare privind întregul imobil
naţionalizat de comunişti. De asemenea, toate obiectele
din anticariat fuseseră luate de un strănepot al doamnei,
venit tocmai din Noua Zeelandă pentru înmormântarea
străbunicii sale, fiind singura rudă a proprietarei anticariatului.
Aşadar, totul se termina aici!
Am ieşit din Agenţia LOTO, dezamăgit de cele aflate,
pornind către Biserica Neagră, fără niciun fel de convingere.
Ajuns în dreptul ei, ocolind semnele ce avertizau
asupra prăbuşirii unor părţi din zidul acesteia, mă văd
abordat de un domn în vârstă care-mi spune că ştie ce
caut. Este unul din oamenii de pază internă ai Bisericii
Negre, Horvath Imre. Era la muncă, în primul schimb,
în ziua în care sosisem şi întrebam prin Biserică de carpeta
chintamani.
Îl întreb ce vrea în schimbul secretului. Îmi spune că
nu doreşte decât să pot ajunge la carpetă şi s-o iau din
oraş pentru a o duce cât mai departe. Întreb cine şi
unde a ascuns-o, dar îmi spune că nu a ascuns-o nimeni,
ci pur şi simplu a căzut, alunecând pe nesimţite,
după masivele scaune din lemn unde iau loc credincioşii,
în partea dreaptă. Faptul s-a petrecut în primăvară,
PRO
SAECULUM 5-6/2011
Vrancea literară
când a avut loc un spectacol deosebit, în cadrul slujbei
religioase din Vinerea Mare, cu ocazia comemorării
Prohodului Domnului. Atunci, publicul braşovean a fost
invitat să asiste la lucrarea deosebită numită „Patimile
după Marcu”, de Reihard Keiser, cu interpretarea corului
Bach al Bisericii Negre.
A fost prezentă orchestra barocă dirijată de Steffen
Sclandt. Din cauza vibraţiilor puternice, carpeta chintamani,
fiind neverificată de zeci de ani în privinţa sistemului
de prindere, a alunecat în spatele spectatorilor.
Toate acestea au fost observate de Horvath, care era
însărcinat în acea noapte importantă cu securitatea tuturor
valorilor din interiorul Bisericii. Ar fi vrut să se deplaseze
în timpul concertului pentru a ridica preţioasa
carpetă, dar aşa ceva ar fi însemnat o mare impietate;
mai mult, risca să-şi piardă locul de muncă dacă ar fi
deranjat în vreun fel desfăşurarea evenimentelor din Vinerea
Mare.
Oricum, din momentul în care a observat cum carpeta
se prelinge în spatele masivelor scaune, a stat cu
privirea aţintită spre locul respectiv, pentru a observa
orice gest suspect al vreunui spectator din acea zonă
care-ar fi îndrăznit să subtilizeze valoroasa chintamani,
despre care el nu ştia decât că este un obiect ce aparţine
Bisericii Negre şi pe care trebuia să-l păzească, aşa
cum făcea în egală măsură şi cu celelalte obiecte. Observă,
totuşi, că unul din oamenii aşezaţi în vecinătatea
locului unde se aflase carpeta manifestă o oarecare nelinişte,
foindu-se în loc şi încercând să-şi schimbe poziţia.
Cum arăta Ei, asta da, întrebare! Şi Horvath
descrise în câteva vorbe acel personaj: avea o privire
dârză, nasul destul de mare, părul bine pieptănat, dat
pe spate; purta favoriţi şi era îmbrăcat cum nu se mai
poartă în prezent hainele, adică avea redingotă, un
guler al cămăşii înalt, ce-i mărginea ambii obraji, iar în
jurul gâtului, un fel de papillon, dar care semăna mai
mult cu o eşarfă de culoare verde închis, lucioasă, ca
şi cum ar fi fost dintr-o fină mătase.
Reţinuse atâtea amănunte pentru că, până la urmă,
fusese nevoit să-l urmărească după spectacol, căci văzuse
cum reuşise să ia carpeta, s-o ruleze şi s-o ascundă
sub redingotă, strecurându-se printre primii, la
ieşire. Din acest motiv, el – Horvath – nu a avut şanse
să-l mai ajungă; iar când se afla, deja, în Piaţa Sfatului,
unde era o mare de oameni, îl pierduse cu totul în întunericul
nopţii...
Aproape că nu-l mai auzeam... Cel descris era însuşi
Martin Honigberger, farmacistul braşovean mort şi
îngropat în Cimitirul Evanghelic al oraşului, în anul
1869, fapt de-a dreptul incredibil, ca să nu spun imposibil...
sau poate că era altcineva care vroia să semene
ori chiar semăna cu renumitul farmacist de la curtea
maharajahului R. Singh... dar de ce ar fi dorit un asemenea
lucru
Iată tot atâtea întrebări care mă mânau să caut în
lumea largă un ins, copie leită Martin Honigberger...
Aprind o ţigară, după două decenii de nefumat, încercând
să-mi revin sub soarele amiezii. E sfârşitul zilei,
iar lumina cade oblic pe acoperişurile Bisericii Negre...
157