OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
tranzacţii. Fostul anticar se dovedise foarte meticulos
în acest sens, căci trecuse în amănunt informaţii despre
fiecare obiect cumpărat.
Carpeta „chintamani” fusese achiziţionată de la ruda
lui Csoma, Istvan, contra sumei de 155 galbeni imperiali,
sumă impresionantă pentru o persoană de rând,
dar nu numai. În coloana din dreapta celei unde se preciza
suma, se descria obiectul cumpărat. Reproduc parţial
descrierea, respectând amănuntele oferite de fostul
anticar, bazându-mă pe capacitatea lui de observaţie şi
descriere: „Carpeta are următoarele dimensiuni: 1,20 m
lungime şi 0,80 m lăţime, fiind viu colorată şi cu imagini
ce reprezintă următoarele: şapte cercuri concentrice, diferit
colorate, cu înflorituri pe margini; între al doilea cerc
şi cel de-al patrulea se află patru mici roţi albe cu spiţe,
spiţele fiecărei roţi fiind în număr de opt; în centrul carpetei
se află unul într-altul, nouă pătrate ce duc toate
către un centru la care se ajunge trecând prin patru porţi
deschise, amplasate în funcţie de punctele cardinale...”.
În timp ce urmăream cu maximă atenţie celelalte detalii
descrise de fostul anticar, gândul mă ducea şi la întâmplarea
– aşa o numesc eu, deşi, dacă ar fi să-i dau
crezare regretatului Culianu, nimic nu pare că e întâmplător
în lumea aceasta! – petrecută cu ceva vreme în
urmă, pe când mă găseam la Iaşi în căutare de cărţi,
articole, broşuri etc., cu privire la indianiştii din spaţiul
românesc.
Ajunsesem pe strada Lăpuşneanu, unde se afla, ca
şi azi, de altfel, anticariatul „Galeriile Grumăzescu”. În
Galeriile domnului Grumăzescu am avut surpriza ca,
luând la răsfoit un volum francez de secol XIX, între filele
sale să descopăr un bileţel de culoare deschisă, ce
contrasta evident cu paginile volumului respectiv, trecut
prin praful timpului. Curios, l-am deschis şi nu mică mi-a
fost mirarea când am putut citi următoarele: „Azi am încredinţat
carpeta cu însemnele Shamballei lui Istvan
Boroş, care se obligă să o transmită familiei lui Csoma
Şandor; după prezentul bilet facem o dublură; una o
ţinem noi, iar cealaltă o dăm lui Boroş Istvan, pentru a
avea dovada tranzacţiei făcute. Semnează, Martin Honigberger
şi Istvan Boroş, azi, 27 iulie 18..., în oraşul
Braşov”; ultimele două cifre erau şterse parţial, fiind
greu de descifrat...
Revin în prezent; mă scotocesc în buzunarul de la
piept unde, în portofel, ţineam cu sfinţenie bileţelul lui
Honigberger, păstrat în urma achiziţionării cărţii din anticariatul
ieşean. Îl scot şi-l mai privesc o dată. În acel
moment intră doamna cu un ceainic de argint. Toarnă
din el cu grijă şi continuă discuţia întreruptă. Brusc, o
întreb ce ştie despre carpeta misterioasă, urmărindu-i
mimica, în speranţa detectării unei expresii de surprindere.
Nimic! Doamna este impasibilă; cel puţin, aşa dă
impresia şi soarbe o gură de ceai, după care, cu cel mai
natural ton din lume, îmi spune că un asemenea obiect
a existat în colecţia anticariatului pe care-l conduce
acum, dar în trecut a fost achiziţionat de Biserica Nea -
gră. Acum trei decenii în urmă, Biserica Neagră îl mai
avea încă; de atunci şi până azi, când eu însumi am redeschis
subiectul, nimeni nu a mai întrebat de el. Apoi,
tema discuţiei a fost deviată către tablourile perioadei
Trepte II
postimpresioniste ce acopereau un întreg perete, părând
că nu mai au loc...
Nu mai auzeam ce spune; gândeam la o scuză cât
mai plauzibilă pentru a pleca repede şi a prinde orele
de vizită de la Biserica Neagră, fiind convins că pe unul
din pereţii sau balcoanele sale voi vedea carpeta chintamani.
Reuşesc să simulez o cumplită durere de măsele
stârnită din senin şi plec din anticariat. În nici două minute
eram în faţa Bisericii Negre, unde se formaseră
deja grupuri de turişti ce-şi aşteptau rândul.
Neavertizând pe nimeni de intenţiile mele cu privire
la detectarea pierdutei carpete, am intrat în Biserica
Nea gră ca simplu turist, după ce mi-am cumpărat un
bilet, ca toţi ceilalţi. M-am amestecat prin mulţimea eterogenă.
La un moment dat, am început să întreb despre
carpeta cu însemnele Shamballei; doamna care vindea
bilete m-a sfătuit să chestionez o altă doamnă, destul
de corpolentă, care se afla în preajma amvonului. M-am
apropiat de aceasta şi i-am detaliat problema, întrebând
despre aceeaşi carpetă. Nici aceasta şi nici altcineva
din personalul din interior nu ştiau de obiectul cu pricina
absolut nimic sau cel puţin aşa îmi dădeau de înţeles;
oricum, doamna de lângă amvon, cu nume german pe
care nu l-am reţinut, m-a privit destul de suspect, încât
m-a determinat să mă depărtez de ea, cercetând colecţia
de covoare pe care unii turişti o fotografiau; dintr-un
tablou mă privea rece Martin Luther, copie după original.
În rest, nu prea multe lucruri care să mă impresioneze,
în afara orgii. Am mai stat câteva minute şi am
părăsit incinta, după ce unul din oamenii de supraveghere
mi-a şoptit să încerc pe o străduţă din spatele Bisericii
Negre, unde se afla personalul muzeului ce se
ocupa de obiectele sacre al locaşului.
Covoarele orientale din interior erau impresionante
în singurătatea lor, iar de acest fapt mi-am dat seama
abia afară, căci ele ţineau loc de icoane şi de orice alt
fel de imagini, căci Reforma interzisese afişarea de chipuri
în interiorul locaşelor ecleziastice, cu multe secole
în urmă, fapt ce se respecta şi azi, la Braşov. Am dat
ocol Bisericii Negre şi am ajuns în Curtea Johannes
Honterus nr. 2, acolo unde, într-o veche clădire, modernizată
cu sticlă şi termopane, am dat peste serviciul
conservator al operelor de artă; în biroul unde pătrun-
156 SAECULUM 5-6/2011
PRO