OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

PRO
SAECULUM 5-6/2011
Vrancea literară
– Vedeţi copii cu ce cântec maiestuos ne primeşte
pădurea Cântec al frunzelor ruginite strivite sub paşii
noştri. Acum soarele se strecoară mai uşor până în cărare.
Priviţi printre frunze direct la soare. Frunzele gălbui
de pe crengi vă vor proteja de puterea lui. Hai nu vă fie
teamă priviţi la soare fără să mai clipiţi. Toată lumea să
privească la soare. Aşa. Îi urmări pe toţi, să vadă dacă
îi fusese ascultată comanda. Soare minunat întă -
reşte-ne, a strigat Domnu‘ Învăţător cu palmele îndreptate
în sus, dă-ne din puterea ta, luminează-ne sufletul
şi trupul, curăţă-ne de toată întinăciunea. Copiii priveau
către soare dar se mai priveau unul pe altul cu coada
ochiului. – Ce vă spuneam – Abia aştepta Domnu‘ Învăţător
prilejul s-o ia pe arătură. – Să vezi acum ce fantezii
îi fată mintea! – Numai să vezi. – Pe mine mă
ustură ochii, s-a auzit vocea subţirică a unei fetiţe. – Şi
pe mine. – Asta pentru că aţi clipit. Nu vă fie teamă de
soare, de îngerul soare. Soarele acesta de toamnă nu
răneşte. Are blândeţea lui. Aşa. Acum rămâneţi cu capetele
ridicate spre soare dar închideţi ochii. Copiii au
executat cea de-a doua comandă cu mai multă plăcere.
– Ei, ce vedeţi – Culori! – Culori! – Ce de culooori!
Domnu‘ Învăţător a zâmbit cu recunoştinţă şi faţă de
soare şi faţă de copii şi faţă de tot ce i se întâmpla. –
Da copii, culori, culori, neasemuite culori. Aşa cum
mâna nici unui pictor nu le-ar putea face. Acesta e darul
îngerului soare pentru noi. Desfătaţi-vă cu aceste culori,
lăsaţi-le să vă răsfeţe, să vă încânte. Respiraţi ca să le
trageţi în voi cât mai în adâncul fiinţei. Fiţi recunoscători
acestor culori care vă încântă sufletul. Iubire şi recunoştinţă,
repetaţi după mine: Iubire şi recunoştinţă. Le auzi
glasurile învălmăşi: – Iubire şi recunoştinţă. – Haideţi,
cu toţii întru-un glas, copii, spuneţi: Iubire şi recunoştinţă.
– Iubire şi recunoştinţă. – Parcă e ceva mai bine.
Rămâneţi cu ochii închişi până când dispar culorile. Dar
voi aţi şi uitat să inspiraţi în voi culorile din cauza tumultului
mintal din cauza gândurilor care v-au invadat mintea.
Am dreptate – Daaa! – Aşa se întâmplă. E o
capcană de care nu putem scăpa cu uşurinţă. – Trebuie
musai să scăpăm din capcană A auzit un firişor de
voce întrebând cu sfială. – Ţie ţi-ar plăcea să stai într-o
capcană – Păi, dacă nu doare... şi apoi e o capcană
imaginară, nu-i aşa Ca atâtea altele.
A deschis ochii şi i-a privit cu mult drag pe toţi copii.
Din pricina privitului în soare ochii lui aruncau pe alocuri
pete. Dar observă că o astfel de pată era pe nasul unuia
dintre băieţi şi îşi aminti că puştiul abia venise la şcoală
după o operaţie de polipi. Mai observă o altă pată pe
gâtul unei fetiţe despre care ştia că avea dese probleme
cu amigdalele. Mai văzu altă pată, mare pe capul elevului
său preferat despre care nu ştia că ar fi avut vreo
suferinţă şi inima i se strânse gândindu-se la o presimţire
rea. Avu un gest de împotrivire, îşi strânse pumnii.
– Nu el, în nici un caz el. Şi, nu, nu, nimeni altcineva,
nimeni, nu facem nici un schimb că doar nu suntem la
piaţă, dispari răule, dispari acum, chiar în momentul
acesta te disipezi. Îşi scutură palmele de parcă ar fi avut
pe ele praf. Copiii îl priveau cu ochii larg deschişi neştiind
ce şmecherie mai vrea să le arate. Domnu‘ Învăţător
repetă gestul până simţi ceva, ca un suflu călduţ desprinzându-se
de pe palmele lui şi risipindu-se în jur. Se
scutură, clipi, îşi mută privirea urmărind aleile pline de
frunze. Vorbi abia când simţi că-şi alungase tulbureala
din minte.
– Ca să zic aşa fazanii-bărbătuşi încearcă să se ia
la întrecere cu aceste culori. Sunt păsări mândre care
fac din frumuseţea lor adevărate ritualuri. Îşi răsfiră
coada şi şi-şi desfac aripile ca să se vadă frumuseţea
penajului. Dar nu ştiu să se bucure, să manifeste iubire
şi recunoştinţă de aceea ele sunt păsări reci, au o voce
neplăcută care parcă anunţă mereu cine ştie ce lucruri
rele. Dar cei care le vânează sau cei care le mănâncă
se bucură de carnea lor fragedă şi gustoasă. Asta dacă
se pricep s-o gătească. Pentru că şi aici e o întreagă
teorie, carnea trebuie ţinută cel puţin o zi şi o noapte în
mirodenii, vin, apă. Noi ne vom mulţumi şi dacă o să
găsim prin pădure o pană din coada unui fazan. Avem
de profitat de pe urma maniei fazanului mascul de a-şi
răsfira coada ca să impresioneze umila făzăniţă. Doi
băieţi şi-au dat coate. – Ştie el ce ştie… – O să ne alegem
cu o pană minunat colorată. – Ca să ne-o punem
la pălărie – Nu, mă, că cine te vede te ia de fazan.
*
Spre seară Domnu‘ Învăţător porni ca un automat
către casa Verei. Nu se gândea la nimic. Avea în mână
o nuieluşă pe care o lăsa să se atingă de scândurile
gardurilor. Asculta zgomotul produs de trecerea nuieluşei.
Îi plăcea acel sunet. Ar fi vrut ca Vera să locuiască
mult mai departe să nu trebuiască să întrerupă concertul
nuieluşei. Îl liniştea, îi calma conştiinţa care trepida
de nemulţumire. Zilele treceau chiar dacă el lăsa sau
nu ceva în urmă...
Vioara
151