OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Vrancea literară
Doina Popa
FIRUL DE PREUMBLARE
În fiecare om se află o parte din fiinţa divină.
Numai că, orbiţi de griji materiale, aflaţi în vârtejul proiectelor
profitabile uităm să ne gândim la ea, ori dacă o
facem o transformăm într-un prilej de speculaţii filozofice.
Uite ce grozavi suntem şi cât de bine ne pricepem
să decupăm tainele firii şi să le aşezăm la masa colocvială
pentru a căpăta un plus de strălucire.
* * *
Când să plece din clasă, Domnu‘ Învăţător a auzit
un firişor de voce care pomenea ceva despre o pădure.
S-a întors pe călcâie ca electrizat şi a întrebat: – A zis
cineva ceva de pădure Plini de elan, după lucrarea de
control pe care fiecare şi-o evalua ca fiind de nota zece,
copiii răspunseră în cor: – Daaaa! Ne-aţi promis că ne
arătaţi fazanii. Domnu‘ Învăţător a părut că stă pe gânduri,
că e nehotărât dar toată fiinţa lui acceptase o plimbare
la pădure. – Vă rugăăăăăm! Simţea cum i se
topeşte inima de atâta iubire, se simţea împlinit acolo,
în imediata lor apropiere, îi era atât de bine încât, practic
nu i-ar mai fi trebuit nimic altceva. Parcă ar fi vrut să-i
adune cu duioşie pe toţi la pieptul lui să-i strângă şi să-i
absoarbă. Dacă societatea asta nu ar fi trasat căile de
urmat, dacă lumea din jur nu ar fi avut de la el alte aşteptări
decât visele lui simple pe care deja le împlinise...
Nu-l mai interesau nici gradele didactice, nici evaluările
Inspectoratului, nici diplomele, nici specializările. Le
considera pierdere de vreme, se lăsa împins de la spate
ca un viţel, odată cu turma, când idealul lui era să aibă
timp să urmărească pe aceşti micuţi cum păşesc prin
viaţă. Voia, dacă ar fi fost posibil, să le urmărească
până şi respiraţia, încruntările, suferinţele. De fapt pe
Domnu‘ Învăţător nu-l mai interesa nici Vera, nici Vibraţia
Dorinţei Împlinite nici suflul violet care pătrunsese în
fiinţa lui în timpul iniţierii. Nimic nu putea fi mai important
decât o plimbare în pădure. Din urmă se cam auzeau
tropăind căluţii conştiinţei. – Au trecut douăsprezece ore
de la iniţiere şi tu nu ai spus nici o rugăciune. – Ei, şi,
ce răspunse eul obraznic, năvălind în teritoriul său
mintal. – Nici măcar Rugăciunea inimii care nu are
decât cinci cuvinte nu ai spus-o! – Îţi reamintesc, în
cazul în care ai uitat, că este benevol. Nimic nu se face
cu forţa, cu atât mai mult o rugăciune. – Nimeni nu te
pune să faci ceva cu forţa. – Atunci – Părea de la sine
înţeles că este din inimă, doar nu degeaba i se spune
rugăciunea inimii... Într-o pauză a respiraţiei îşi aminti
cu un fel de frică şuierul vibraţiilor create de suflul violet.
Vibraţiile nou create se aşezau în el ca într-un spaţiu de
depozitare, gol până atunci, senzaţii de lumină, de linişte
interioară, de siguranţă. Atunci nu percepuse
decât greutatea mâinilor împreunate ca pentru rugăciune
în apropierea buzelor. Acum percepea şi ce fusese
dincolo de palmele care păreau a fi crescut până
la cer. Mai văzuse aerul vibrând la fel deasupra unui lan
de rapiţă. Flacără vie aşa părea vibraţia lanului. Impresionantă
trăire a milioanelor de tulpini ajunse la maturitatea
florii. Acum îşi vedea fiinţa interioară pulsând în
acelaşi viu elan. Sunt tot eu şi acesta, îşi spuse Domnu‘
Învăţător cu sinceră mirare. Sunt tot eu. Apoi o văzu în
spatele lui pe Vibraţia Dorinţei Împlinite. Dreaptă, concentrată
cu palmele ridicate deasupra capului lui, o văzu
aşa cum fusese, ca o torţă viorie emanând înspre el şuvoaie
de lumini în culori pale ca luminile de curcubeu,
neasemuit de frumoase! Stomacul i se strânse de emoţie
şi Domnu‘ Învăţător se trezi cu ochii inundaţi de lacrimi.
O parte din fiinţa lui porni în întâmpinarea acelor
vibraţii gata să se pună în slujba lor, gata să se concentreze,
să se pună la dispoziţia lor, la dispoziţia luminii.
Dar cealaltă parte a Domnului Învăţător se puse de-a
curmezişul, cu hotărâre, îşi înfipse bine copitele în ţărână
şi refuză să se mai urnească. – Părinţii voştri nu
ştiu de plimbarea despre care vorbiţi voi. – Îi anunţăm
din drum, vă ruuugăăăăm! În drumul lor către pădure
treceau de-a lungul străzii principale aşa încât nu ar fi
avut nici o şansă ca trecerea lor să rămână neobservată.
Învăţătorul se prefăcu încurcat de dorinţa copiilor.
– Trebuie să mă gândesc puţin. Se aşeză pe scaunul
de la catedră, deschise servieta, scoase din ea o
agendă neagră. O răsfoi, puse degetul pe o adnotare
de acolo pe care nici n-o desluşea şi, părând că se gândeşte,
întoarse capul spre ferestre. Văzu pe Adina, o
colegă de cancelarie, traversa în fugă terenul de sport,
întârziase din nou şi o luase de-a curmezişul prin grădină
ca să mai câştige timp. Mereu avea probleme femeia
asta, copiii n-o ascultau, soacra îi era căzută la
pat, lucrările dentare căzuseră şi ea nu mai avea nici
timp nici bani să meargă la dentist aşa că arăta lumii
gingia vitregită de dinţi, vaca se îmbolnăvea, găinile îi
mureau iar bărbatul care lucra pe şantier era mai mult
musafir pe acasă. Abia mai putea să mai continue
goana de zi cu zi. Dar, fără să ştie de ce, Domnu‘ Învăţător
tresări, gândindu-se că Adina, vine în fugă să-l
anunţe că Vera murise. Se strânse în el, cu respiraţia
oprită dar apoi auzi paşii repeziţi ai femeii trecând de
uşa clasei lui. Probabil că aşa va fi să fie, într-o zi o să
vină Adina, în fugă, cu fruntea brobonată de transpiraţie,
să mă anunţe că a murit Vera. Respiră uşurat şi gândi
că, dincolo trauma produsă de această veste, în el se
făcea prezent un firişor de uşurare. – Bine copii, m-aţi
convins, mergem la pădure! Copiii se aliniară doi câte
doi în faţa uşii aşteptând semnalul de plecare. Nu erau
zgomotoşi, nu voiau să-şi supere învăţătorul.
*
150 SAECULUM 5-6/2011
PRO