OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Monica Grosu
lector
POEME SUB VISCOL
Noul volum de versuri, Viscol* (prefaţat de dr.
George Coandă), al poetului Anatol Covali descinde
dintr-o tonalitate nostalgic-întrebătoare, dintr-un zbucium
interior al răspunsurilor personale cvasi-mulţumitoare.
De aici, o retorică uşor confesivă, revărsată
într-un tumult al mărturisirii temerilor şi neputinţelor, o
poezie în definitiv tristă.
„Viscolul” din prezentul volum continuă traiectoria
neliniştitelor meditaţii şi reverii din poemele anterioare,
strânse sub titlurile: Izvoarele dorului (2003), Împreună
(2004), Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne (2004), Rugăminţi,
Adorare, Tridentine, Vâltorile sufletului, Destin,
Ţăndări violete, Alexandrine, Doinele paiaţei, Renaştere,
Mama (toate în 2006). Anii următori au concretizat
apariţia altor plachete lirice: Iubire (2007), Armonii şi vibraţii
(2007), Freamătul cuvintelor (2007), Zbucium
(2008), Tristeţea sonetelor (2008), Cântecele păsării de
foc (2009), Lăsaţi-mă să cânt!, Magia antitezelor (ambele
în 2010) etc. Aşadar, un torent liric ce-şi reinventează
sunetul, armonia cu fiecare strigăt al toamnei.
Dacă unele poezii sunt clasice sonete ce închid în
forme fixe vise şi idealuri, în schimb, altele se raliază
unei formule mai moderne, nu fără regretul profund al
autorului pentru poezia pură, pentru armoniile din vechime,
precum se poate vedea în versurile: „Veţi înţelege
în curând / că dispreţuind Poezia / L-aţi făcut pe
Dumnezeu / să vă întoarcă spatele, / văzând cu tristeţe
/ urâciunea sufletelor voastre / drogate, / pline de mizerii.
/ Mai ştiţi ceva / decât să furaţi, / să minţiţi, să faceţi
sex, / să ucideţi / şi să scuipaţi / cu scârbă / pe dragoste,
prietenie, / armonie şi frumos / Doar Poezia / v-ar
putea scăpa de la pieire… / dar o mai puteţi / recunoaşte...”
(Doar poezia). Tonul devine tăios, vehement,
gestul liric indicând (fără reţinere) opţiunea, cea pentru
poezia clasică.
În aceeaşi notă li se adresează poetul contemporanilor
mai tineri, verbul devenind sarcastic, acid şi amintind
de antitezele eminesciene dintre trecut şi prezent
din Epigonii sau Scrisori. „În faţa generaţiilor noastre /
de sacrificiu / ar trebui să îngenuncheaţi / şi să ne cereţi
iertare / pentru insultele, umilinţele, / dispreţul şi ura /
pe care acum, / când ne-au lăsat puterile, / ni le aruncaţi
în faţă / ca pe nişte lături. / Nu noi suntem de vină, / doar
vremurile, pe care / necunoscându-le nu le înţelegeţi! /
Să vă ferească Dumnezeu / să se repete. / Dacă noi,
din popor / am deveni populaţie, / voi, atât de slabi, de
clorotici / şi lipsiţi de cultură / v-aţi evapora în neant.”
(Generaţiei spontanee).
Un filon special şi chiar o cheie de interpretare a
* Anatol Covali – Viscol , Târgovişte, Editura Bibliotheca,
2011.
PRO
SAECULUM 5-6/2011
creaţiei lirice de faţă pot fi identificate în poezia Basarabia,
topos cu umbre şi lumini, popas de taină, ritualic,
pe care poetul îl face în pământul sfânt, în timpul copilăriei,
în vremea sângerândă a refugiului: „Basarabia –
/ mâna stângă a României, / cea de lângă inimă, / pe
care un imperiu / lacom şi criminal / a amputat-o, / a ciopârţit-o,
/ în cele din urmă / azvârlind-o / plină / de bubele
/ neamului său. / Basarabia – / durerea adâncă / a
ţării, / nu a cotropitorilor / nemiloşi. / Basarabia – / cimitirul
în care strămoşii / se zvârcolesc şi blesteamă.” (Basarabia).
Pe lângă unele încercări (ludice versificări), există în
acest volum, destul de masiv pentru o carte de poezie,
poeme de mare încărcătură emoţională, cum este şi cel
anterior citat şi care constituie un punct de rezonanţă
în biografia autorului. Rezonanţă dureroasă, căci poetul
trăieşte un anotimp al viscolului interior, al răspunsurilor
dilematice, al dureroaselor confruntări cu sine, cu ceilalţi
şi, mai presus de orice, cu timpul, cu nemărginirea lui:
„Eu sunt copilul acesta / care aleargă râzând / pe pajiştea
/ inundată de flori, / pândind / cântecul păsărilor, /
nepăsător / la trecerea anilor / Eu sunt adolescentul /
veşnic îndrăgostit / în inima căruia / încap toate iubirile
/ Sunt omul matur / covârşit de griji, / de necazuri /
Sunt eu bătrânul acesta / înfrigurat şi trist / peste care
clipele ning / cu amarele-aduceri aminte / şi-atâta zădărnicie”
(Eu sunt).
Şi tot poetul îşi găseşte răspunsul, aplicând propriului
destin formula magică a Poeziei, din aceeaşi năzuinţă
de autodefinire: „Ce ar fi / inima mea / fără
mângâierile tandre / ale poeziei / Ea, oglinda / sufletului
/ care citeşte în gânduri / doinele armoniei, / romanţele
rimelor, / simfoniile ritmurilor / întruchipate / într-o
aură / pe care Dumnezeu / de la o vreme, / sculptează
literele numelui meu. / Surâzând când mă vede / adunând
aşchiile / şi încercând să fac din ele / fluiere, tulnice,
naiuri, / adică versuri.” (Ce ar fi). Observăm
caracterul programatic al textului liric citat, precum şi
fina autoironie.
Multe poeme pun problema raportului dintre viaţă şi
moarte, deschizând o breşă dihotomică: împlinire-neîmplinire,
succes-insucces, tinereţe-bătrâneţe, iubireură,
versul fiind asaltat de regret şi melancolie. În
definitiv, poezia lui Anatol Covali se zbate între prăbuşiri
şi înălţări, fără a reuşi să menţină echilibristica emoţională
a zborului. De aceea, avem în faţă o poezie tensionată,
un eu liric ce aruncă priviri neliniştite spre
viitorul incert sau scrutează himeric trecutul îndepărtat.
„O, Doamne, din păcate-a rămas aşa puţin / şi cel mai
mult mi-e frică de uitare! / Nu inima-obosită, nu sufletul
mă doare, / ci gândul că ’napoi n-am să mai vin.” (Des-
145