OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

lector
ricire, Ioana a lui Mihai şi Leana a lui Cuşu, ce reuşesc
– prin forţă! – să obţină, momentan, anularea ordinului
de a trage cu tunurile în ţăranii ascunşi în pădure. Un
personaj duplicitar, pentru că nu are curajul şi nici deficitul
de conştiinţă să se angajeze decis de partea noilor
stăpâni, este Nicolae Motoc, ajuns preşedinte de CAP,
dar, în momentul în care constată mulţimea abuzurilor
şi a brutalităţilor care-l oripilează („a început să se împută
treaba”), se retrage, sub pretextul unui concediu
medical prelungit, alături de Niculina, prostituată „de tip
nou”, profitoare a noului regim politic, pleziristă convinsă
şi eficientă. Categoria slugilor, a celor goliţi de omenesc,
obtuzi şi obedienţi, este bine reprezentată tipologic, cu
mare atenţie la motivaţii şi nuanţe, de Gheorghe Filipescu,
şeful de post, Samoilă, „prelucrătorul”, tovarăşul
Ronţu, cel care conduce, dintr-un birou comunal, expediţia
de pedepsire a ţăranilor revoltaţi, Ion Voicu, preşedintele
Sfatului Popular Comunal, Gheorghe
Mâniosu, referent încasator financiar, Ion Datcu, directorul
Căminului Cultural ş.a.m.d.
În afara limbajului folosit, specific zonei de sud, o
serie de documente de epocă (discursuri susţinute în
nobila limbă de lemn consacrată de regimul politic
impus din afară, un proces-verbal al unei anchete, în
care este implicat Tache Perianu, citate din spusele iubiţilor
noştri conducători) contribuie la autentificarea
unei realităţi prea puţin cunoscute de cei tineri şi, din
păcate, aproape uitate de generaţia vârstnică. Într-o
lume în care reperele morale se clatină ori se estompează
(preotul, învăţătorul), „metodele specifice” sunt
exploatate copios de foarte activele organe de intimidare
şi represiune ce au misiunea să-i convingă de
şansa (nesperată) de a scăpa de povara proprietăţii
pentru totdeauna. În atari condiţii, lupta pentru putere,
în noile structuri apărute, devine o prioritate ce se substituie
ocupaţiilor de bază ale ţăranilor, aflaţi acum în situaţia
de a gândi, pentru ei şi copiii lor, o supravieţuire
cât mai suportabilă. Ba, mai mult decât atât, în casa
aceluiaşi Tache Perianu, odrasla Lenuş dă semne de
bard proletcultist, după aprecierea lui Georgel Jianu, cititor
de Dan Deşliu. În sat rulează filmul „Ceapaev”, surogat
cultural şi moral, fraţii Petcuţ se manifestă violent,
molestându-şi tatăl, îl taie pe al lui Răgălie, cotele cresc
aberant, de asemenea şi presiunile fizice asupra celor
care n-au făcut adeziuni la nou-înfiinţata Gospodărie
Agricolă Colectivă, anunţând şi pregătind – astfel –
transformarea unui vis (al bătrânei Lixandra) într-un
adevărat coşmar: „Şiruri nesfârşite de ţărani, obosiţi şi
plini de sânge şi de praf, cu cămăşile cam sfâşiate,
semn că îi cam tăvăliseră, erau mânate spre convoaiele
militare”.
Ioan Neşu este un prozator experimentat, ce nu-şi
îngăduie stridenţe, ingerinţe nejustificate în curgerea
evenimenţială, în derularea destinelor puse la grea încercare
de o istorie nedreaptă; nu scuză şi nu acuză, el
lasă faptele să vorbească, fără, însă, a avea răceala rebreniană.
Secvenţă cu secvenţă, prin acumulări succesive,
acesta realizează un ansamblu epic convingător
– „un film” al faptelor mai relevante şi un seismograf
sensibil al clătinărilor interioare (dureroase) ale acelora
care, altădată, asigurau onest şi profitabil nu numai
hrana unei naţiuni, dar şi sănătatea ei morală. Perspectivele
narative alternative se topesc într-o perspectivă
unificatoare (cea auctorială), fără a afecta în vreun fel
impresia de autenticitate. Abateri de la această performanţă
(previzibilă) sunt puţine: discursul flamboaiant al
coanei Miţa („...noi trebuie să întreţinem speranţa, să
nu lăsăm flacăra să se stingă”), explicabil, probabil, prin
natura ei livrescă, cel preţios al coanei Lixandra, atunci
când oferă explicaţii („dacă visezi că tu trebuie să dai
cu mătura, înseamnă că în zilele care vor urma vei căpăta
forţă, putere de decizie”), deşi în dialogurile cu
soţul ei, Costache, naturaleţea ei este cuceritoare,
exemple ce ar alimenta suspiciunea că prozatorul ţine
să marcheze poziţia de neaderenţă faţă de ipostaza în
care se află personajele feminine angajate ferm în
„lupta de clasă”. Bine motivat este însă discursul caricatural,
infestat de politic, al Leanei, menajera şi turnătoarea
de serviciu („Nu vă ajunge cât ne-aţi exploatat
până acum, până când aţi vrea să ne exploataţi!”). De
asemenea, nu cred că putem recunoaşte unor personaje
luciditatea şi omniscienţa care să le permită să
facă aprecieri hipercorecte – la acea dată – cu privire
la culisele politicii mondiale sau la viitoarea carieră a activistului
Nicolae Ceauşescu. Mai cred că un plus de
concentrare epică ar fi avantajat substanţa dramatică a
cărţii. În partea ei rezistentă, se impune să observăm
că Ioan Neşu nu e interesat să se oprească asupra datelor
fizice ale personajelor de prim-plan, devotate pământului
şi existenţei tradiţionale; în schimb, insistă
asupra celor negative, unelte docile ale regimului totalitar.
Iată cum apare, de exemplu, anchetatorul, din perspectiva
lui Lache Perianu: „la patruzeci de ani, tuns
scurt sau aproape scurt, cu nişte ochi verzi, duşmănoşi,
cu un cap pătrat sau aproape pătrat”.
Ioan Neşu este, în primul rând, povestitorul de talent,
dar nu i-aş contesta nici virtuţile dramatice, lucru vizibil
în multele scene dialogate, nu întotdeauna funcţionale
în economia textului: Lache – Dudica, Costache – Lixandra,
N. Motoc – Gogu Perianu, Mitică Mitroi – Gh.
Filipescu, Georgel Jianu – Lenuş, Ion Datcu – Gh.
Naciu, Lache – Titi Găbăraie ş.a.m.d. Cuvintele, ca şi
faptele, ascund sau devoalează, subminează sau întăresc,
infirmă sau confirmă caractere şi estropiaţi moral,
victime şi călăi, inocenţi şi oportunişti/înstrăinaţi. Fără a
epuiza o temă atât de generoasă (nici nu ar fi fost posibil),
romanul se încheie, practic, în momentul în care
Costache Perianu, unul dintre pilonii de rezistenţă ai
modelului de viaţă patriarhală, cedează, gândindu-se –
resemnat – că ar putea ajunge chiar „brigadier”, iar fiul
său, după ce fusese „hăituit ca o sălbăticiune”, hotărăşte
să se înscrie – singura formă de supravieţuire posibilă
– „ca să terminăm odată bâlciul acesta”. Dacă
autorul se va ţine de cuvânt şi va scrie, conform misiunii
asumate, celelalte două tomuri pentru a-şi definitiva trilogia,
ar fi posibil să avem în Ăştia unul dintre romanele
de referinţă pe tema colectivităţii rurale din ultima jumătate
de veac, cu condiţia rescrierii sale, într-o formă mai
concentrată. Oricum, cartea rămâne, indiscutabil, o
mărturie valoroasă despre cum a început… sfârşitul!
144 SAECULUM 5-6/2011
PRO