OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Mircea Dinutz
lector
AŞA A ÎNCEPUT SFÂRŞITUL...
Ioan Neşu a debutat în 1994 cu un roman dedicat
lumii ţărăneşti, Un pumn de iarbă, unde a dovedit că
stăpâneşte nu numai tema, dar şi cunoaşte foarte bine
psihologia ţăranului român, mult mai variabilă şi complexă
decât a fost percepută decenii de-a rândul. Dacă
în romanul amintit mai sus această clasă socială era
surprinsă în plin proces de disoluţie morală, după ce
„norocita” unire a pământurilor fusese încheiată, în prezenta
naraţiune 1 , mult mai ambiţioasă, autorul îşi asumă
tema colectivizării, cu o atenţie încordată dureros asupra
colectivităţii ameninţate în temeiurile ei fireşti, asupra
„clanului Perianu” (deci, roman al familiei), asupra
protagonistului, Lache Perianu, care păstrează – până
la capăt – îndârjirea de om al pământului. Nu în ultimul
rând, Ăştia este un roman al iubirii şi al morţii, al cedărilor,
laşităţilor şi înstrăinărilor, în toate formele „puse la
dispoziţie” de noua putere: trădarea aproapelui, părăsirea
satului, parvenirea cu orice preţ şi pe orice cale.
Teleormănean de origine, ialomiţean prin adopţie,
Ioan Neşu nu poate fi un „alt Marin Preda”, cum crede
Ion Rotaru în sinteza sa, chiar dacă tentaţia e mare:
„Salcâmii negri, fără frunze, ca nişte sperietori pentru
ciori se ridicau din curţi deasupra caselor odată cu fumurile
de la sobe. Curţile goale, cenuşii şi pline de
noroi, păreau ale unui sat sărac”. Sub semnul acestei
despuieri, în prag de primăvară, se petrec toate cele
bune şi cele rele în comuna Sălcioara, unde oamenii
continuă să spere, să iubească, să se zbată, să-şi facă
planuri, ignorând faptul că „peste glugile de coceni şi
peste bătăturile goale, pline de noroi” se aşezase o tristeţe
grea, de sfârşit de lume. Gogu, Lache şi Victor, fiii
lui Costache şi ai Lixandrei, reprezintă tot atâtea destine
deturnate de mersul vremurilor: primul dintre fraţi, suficient
de oportunist, este dispus să facă „pactul cu diavolul”
în ideea (liniştitoare) că poate asigura fiicei sale,
Jenica, un viitor în această lume nouă şi atât de greu
de înţeles, cel de-al doilea, Lache, un amestec insolit
de luciditate şi răzvrătire oarbă, într-una şi aceeaşi persoană,
păstrează neclintirea tatălui şi încrederea în valorile
tradiţionale până aproape de sfârşit, pe când cel
de-al treilea, Victor, căsătorit la Braşov, nu-şi doreşte
alt ceva decât să trăiască departe de meleagurile natale,
înstrăinat de toţi şi de toate, împreună cu familia sa urbanizată.
În treacăt, cu o insistenţă supravegheată, mai
apar familia lui Tache şi a Miţei Perianu, cu odrasla lor,
Lenuş, Nicolae Motoc şi ai săi, ori Gică Jianu, ai cărui
fii se regăsesc în tabere diferite, fără ca vreunul dintre
ei să renunţe definitiv la fibra ţărănească: Viţă, răzvrătitul,
şi Georgel, membru al partidului instalat la putere
1
Ioan Neşu – Ăştia, Slobozia, Editura Star – Tipp, 2010,
416 pag.
PRO
SAECULUM 5-6/2011
prin voinţă străină.
Fără a adopta o viziune maniheistă, instalându-se
discret şi elegant în spatele personajelor, naratorul auctorial
radiografiază atent mecanismele „luptei de clasă”,
atitudini, conştiinţe derutate, cel mai adesea dispuse
spre resemnare, destine dramatice, glisând cu uşurinţă
în zona tragicului, ilustrând acea suprafaţă, invadată de
noxe, a politicului instalat brutal în viaţa colectivităţii: „De
ce nu ne lasă să ne bucurăm de pacea asta, de ce se
bagă ei peste noi, în viaţa noastră” – gândeşte Lache
Perianu măsurând liniştea cosmică aşezată peste sat
cu spaimele cuibărite în sufletele oamenilor cărora le
este refuzată normalitatea. Nu fierăria lui Iocan este
locul unde se evaluează evenimentele în desfăşurare,
cu final previzibil, ci cârciuma lui Tache, frizeria lui Tudorel
ori atelierul de croitorie al lui Gicu Jianu. Cu deosebire,
cârciuma, prin definiţie un topos profan, este
locul unde poţi afla tot ce te interesează, atunci când siguranţa
ta şi a familiei tale se află ameninţată, se
schimbă păreri asupra prezentului şi împărtăşeşti cu
ceilalţi temerile tale asupra viitorului: „Acolo se află ce
se mai întâmplă prin lume, ce se mai întâmplă prin ţară”,
lucru garantat şi de prezenţa lui Tache, cel mai informat
şi, categoric, cel mai lucid personaj al romanului. Acesta
le spune, fără menajamente, ce-i aşteaptă şi, mai ales,
motivele pentru care nu se vor putea opune schimbărilor,
iraţionale, asemenea vremurilor pe care le trăiesc.
Un consiliu (insolit) al „coanelor”din clanul Perianu
discută, în casa aceluiaşi Tache, despre revolta ţăranilor
din comuna Iazu, acţiunile Fulgarului (Andrei Lester),
ce avea misiunea de a ţine legătura între partizanii din
munţi şi ţăranii transformaţi, cu uşurinţă, în victime, despre
intenţia lor (uşor caricaturizată) de a organiza o rezistenţă,
nu se ştie cum. Treptat, întregul sat devine o
agora, unde se dezbate unul şi acelaşi subiect: colectivizarea,
cu toate consecinţele devastatoare ce decurg
din această realitate coşmarescă, impusă discreţionar.
Bătrânii Costache Perianu, Niculae Firică şi Mielu
Achim sunt chemaţi la postul de miliţie, anchetaţi pentru
„atitudini contrarevoluţionare” şi, apoi, „prelucraţi” de
echipa lui Voicu, până când Mielu Achim semnează „de
bunăvoie” înscrierea în gospodăria colectivă, ceea ce
nu se întâmplă cu ceilalţi doi, mai rezistenţi fizic şi psihic.
Ion Puru este, de asemenea, bătut crunt, iar Fulgaru,
fără vreo judecată, este împuşcat şi lăsat
neîngropat. Faptele abuzive se acumulează până la explozia
iminentă.
Între figurile pregnante ale satului se reţin Mitică Mitroi,
prin refuzul umilinţei de a fi bătut, Viţă Jianu, revenit
la virtuţile ţărăneşti, după ce avusese vagi gânduri de
carieră militară, ajuns lider al consătenilor răzvrătiţi, Lina
lui Pantelie, siluetă tragică, în goana ei după puţină fe-
143