OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

lector
Acelaşi sentiment greu al nostalgiei după un timp care
nu se mai poate întoarce, devenit un illo tempore al mitologiei
personale, în poezia O creangă de umblet târziu:
„Îţi simt mâinile grele cum mor, / Ca o creangă de
umblet târziu, / E un cântec cu versul pustiu / Şi cu aripi
ţesute din dor. // Din notele stinse ce încă mai dor / Aleg
un refren şi îl scriu / Pe mâinile grele ce mor / Ca o
creangă de umblet târziu”.
Ritmurile moderne sunt un acompaniament grav
pentru a da expresie aproape simbolistă unei nevroze
în Ploi nebune. Poetul iese din spaţiul matrice, un spaţiu
al ruralităţii, şi resimte cu sensibilitatea unui orăşean
monotonia ploii care cade pe case şi-n suflet fără a mai
părea să vadă, ca un ţăran, virtuţile benefice ale ploii:
„Ploi nebune, ploi nebune / n-au sfârşit nici rost în
lume...”
Nu lipseşte nici meditaţia asupra creaţiei şi a rostului
creatorului – Poem din lacrimi de slovă veche, Puterea
fructului blând, Răzorul veşniciei, Slujitor de cuvinte,
Straja cuvintelor. Poetul este un slujitor de
cuvinte, dar şi o strajă, un străjer al lor, menţinând patria
cuvintelor în hotarele statorniciei – ale ideii şi sensibilităţii,
ale nobleţei de cuget şi de simţire. Fiind un cântec,
creatorul adună lucrurile concrete ale lumii şi imponderabilele
ei menţinându-i frumuseţea şi inefabilul dincolo
de desenul concret al lucrurilor concrete. Atitudinea nu
este umilă, ci de umilitate, implicând conştientizarea
propriilor limite, a propriei insuficienţe: „Doar să mă ştii
un vecernic poet, / Având pana prea tristă şi goală, /
Slujitor de cuvinte rebele şi reci, / Ce se-nşiră cuminţi
pe o palidă coală” (Slujitor de cuvinte).
Când este un strigăt dramatizat (Un răgaz cât o pasăre),
ritmurile expresioniste amintesc de Daţi-mi un
trup voi, munţilor. Poetul imploră trecerea: „Mai
daţi-mi nişte timp / să-i simt dulceaţa şi-nflorirea, / să
mai fiu Olimp, // Mai daţi-mi un răgaz / cât o părere / să
mai fiu oştean al limbii noastre, / dar nu al cuvântului/
tăcere...”, sperând în oprirea goetheană a timpului: „Mai
daţi-mi timp / şi zbor de clar de lună, / să fiu şi murg, şi
glas de zână bună,/ să muşc din drumul fără hat, / să
uit că l-am pierdut şi să-l străbat”. Stagnarea nu e posibilă,
singura certitudine a vieţii, în afară de moarte, fiind
eterna schimbare, eterna alergare.
În această alergare pe câmpul cuvintelor ca slujitor
şi strajă a lor, poetul Ilie Gorjan încearcă toate sonorităţile,
aducându-le în matca propriei viziuni lirice. În ritmurile
prozodiei tradiţionale sau moderne, Ilie Gorjan
spune povestea propriului suflet însetat de frumuseţe şi
de ideal, întristat de trecere, de fragila condiţie umană,
neîncetând să creadă în puterea cuvântului de a străpunge
întunericul.
8 Ianuarie 2011
Mircea Radu Iacoban
REVELAŢII
Deloc întâmplătoare creşterea constantă a interesului
cititorului de toate vârstele pentru document, în
dauna ficţiunii: revelaţiile curg şuvoi continuu, dovedindu-se
că „viaţa bate literatura” cu fiecare nouă dezvăluire
a arhivelor. Într-un consistent volum 1 apărut sub
semnătura istoricului Gh. Buzatu sunt publicate sute de
pagini conţinând, cum se precizează pe copertă, „dosare
inedite, stenograme şi cuvântări secrete” ce oferă
cititorului suficiente date (multe necunoscute) în temeiul
cărora fiecare să-şi poată forma propria opinie privind
locul şi rolul lui Nicolae Ceauşescu în istoria recentă a
românilor. Un demers ce nu-şi propune nici absolviri,
nici condamnări, fiindcă, aşa cum se afirmă deschis în
Manifestul unor prestigioşi istorici francezi (2005) „Istoria
nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea
adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii
juridice.” Şi nici – am continua noi – preşedintelui,
fiindcă, după cum se mai precizează în Manifest,
„Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii,
1
Gh. Buzatu, Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme,
agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul
şi execuţia (Colecţia OPERA OMNIA), Ed. „Tipo Moldova”,
2011.
nu este politica istoriei.” Demnă de tot interesul, după
cum rezultă dintr-o secţiune a cărţii mai sus evocate,
este strădania lui Dej, continuată de Ceauşescu, pentru
„realizarea unităţii mişcării comuniste internaţionale”.
Într-o şedinţă a Biroului politic din februarie 1964 s-a
discutat mandatul încredinţat delegaţiei CC al PMR trimisă
la Beijing pentru a încerca să oprească, ori barem
să tempereze, polemica ruso-chineză. Probabil că starea
sănătăţii lui Dej începuse să se deterioreze, altfel,
cu siguranţă, delegaţia ar fi fost condusă de prim-secretarul
PMR; oricum, componenţa era cât se poate de...
„la vârf”: I.G. Maurer, Bodnăraş, Ceauşescu, Chivu
Stoica. Tactica părţii române a fost stabilită cu precizie
la Bucureşti: „Ar fi bine să-i lăsaţi pe ei să vorbească,
să vorbească până la oboseală” (Leonte Răutu). Ceea
ce s-a şi întâmplat. Acceptată fără prea mult entuziasm
de chinezi, medierea românească n-avea, din plecare,
şanse de reuşită. Mai degrabă Dej vedea în discuţiile
de la Beijing un bun prilej de întărire a prestigiului şi autorităţii
PMR în rândul partidelor „frăţeşti”. China abia
ieşise din crâncena şi stupida „revoluţie culturală”, iar
oponenţii bănuiţi ai lui Mao, Liu Shaoqi şi Deng Xiao-
140 SAECULUM 5-6/2011
PRO