OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

mă-ndrept, pentru a ajunge la concluzia înveşnicirii prin
iubire: „Dac-ar fi să mă îndrept / într-o zi / către lumea
dintre apă şi cer, / ţi-aş trimite repausul meu / efemer /
şi cu sete ţi-aş scrie pe răni: te iubesc!”. În Nume cu
zbor rotund regăsim un alt portret al iubitei: „Ai un
nume cu zbor / rotund, / cu litere în cerc de horă alb
(...) / Un curcubeu boltit în aşteptare / peste un cer ce
arde / surâzând”.
Toposurile lumii sale, spaţiu-matrice, în care Oltul
traversează nu doar o istorie a locului, ci şi propria istorie
interioară, rescriu geografia şi o sacralizează. Biserica,
biserica aceea ca o poruncă, este un astfel de
topos, un simbol al transcendenţei, reunind într-o singură
dimensiune cerul şi pământul. Privirea devine ascensională.
Ridicând ochii spre cer, omul depăşeşte
limita terestră, aspiraţia depăşirii barierelor aducând
aproape de Dumnezeu. De aceea, biserica este şi o
teofanie: „Văd din nou biserica aceea / ca o poruncă, /
a satului dintre Olt şi păduri, / văd braţele ei somnoroase
întinse / spre cer / şi-un cerc de lumină străpuns
efemer / de arcul întins către dealul / străjer” (Biserica
aceea ca o poruncă).
Satul (Satul meu, pleoapă de vis), „pleoapă de vis
peste umbra amintirilor”, este matricea originară, spaţiul
în care spiritul se întoarce mereu pentru a se regenera:
„Satul meu / cu miros de greieri / îşi poartă nopţile de
mătase prin / lunca de stele / a Carului Mare, / îşi
adoar me somnul sub streşinile / licuricilor mai albi
decât / gândul”. Cântarea lui este o expresie a cântecului
interior, a vibraţiei în faţa trecerii, dar şi a statorniciei
prin fapte a omului: „Cântecul boltei, / menuet cu
paşi de zefir peste flori de / salcâm, / acoperă satul de
lângă Oltul cel fără / glas şi urme / cu armonii albastre
/ şi cu parfum de zăvoi şi de gârlă mirosind / a vânt”.
Unele poezii, Ne mor actorii, dedicată lui Ştefan Iordache,
datată 18.09.2008, Un colind cât cerul, dedicată
lui Grigore Vieru (18 ianuarie 2009), Viaţa cu aripi
de sânge, dedicată lui Jean Constantin (27.05.2010),
sunt poezii ocazionale, în cel mai pur şi mai frumos înţeles,
prilejuite de trecerea şi pe-trecerea unor mari artişti.
Poeziile sunt un lamento care răsfrânge imagini
fulgurante ale existenţei şi o rugă pentru liniştea transcendenţei:
„Deschide-le larg poarta, Doamne, / Chea -
mă-i pe toţi la Tine-n rai, / Dă-le din plin şi alte toamne
/ În schimbul terestrului lor trai. // Ascultă-le graiul şi
dă-le o scenă / Cu flori primenită şi ochi de zefir, / De
sus să-i vegheze mândra Selenă / Şi din nai să le cânte
Zamfir” (Ne mor actorii). Meditând asupra destinului
poetului Grigore Vieru, poetul Ilie Gorjan îi interiorizează
lirismul, şi-l răsfrânge în cuvinte care-l amintesc pe poetul
Basarabiei: „Sunt ierni de ceară şi de pluş, / Şi ierni
în care muşcă gerul, / Dar nicio iarnă nu ne fu mai rea
/ Ca iarna-n care ni se duse Vieru. // Când mai era un
strop de floare pân’la stea / Tăiase scurt secunda-n
patru Vieru, / Îi trimisese Dumnezeu o vorbă grea / Să-i
scrie un colind cât cerul”. Cu Jean Constantin a mai
murit pe pământ un zâmbet, Dumnezeu, invidios, chemându-l
în cer pentru a se bucura El însuşi: „Am rămas
cu un zâmbet mai puţin / Şi cu un hohot de râs mai săraci,
/ Poate că Dumnezeu a vrut să se distreze şi / El /
PRO
SAECULUM 5-6/2011
lector
Şi-a lăsat pe scenă doar un buchet de maci”.
Patria, de la patres „părinţi”, este matricea esenţială,
geografia sacră în mitologia poetului. Iubirea capătă şi
această valenţă patriotică. Ea emană din cuvintele-ima -
gine care compun portretul înfiorat al patriei-mamă –
„petală de sfânt trandafir”, „sevă de dor”, „călăuză şi
mamă”, „colindă din stei şi din mare”, „colindă a izvoarelor
reci”, prezenţă permanentă în universul de simţire
a eului: „Patria mea e-o petală de sfânt trandafir, / O
simt lângă mine atunci când respir, / O mângâi pe stânci
când ochiul ei plânge, / Şi-i curăţ albastrul marin de alge
şi sânge” (Patria mea). Posada 1330 – portret liric se
înscrie în dimensiunea aceleiaşi iubiri, a unui patriotism
vibrant şi sincer pentru care istoria este argumentul suprem
al mândriei şi demnităţii naţionale: „Pe urmele cailor
/ drumurile plâng scăldate-n copite de fum, / iar
marginile rod anii cu plicuri / de rouă / soarele curge şi
aripi de sânge se sting / sub mantii de foc şi lacrimi / tăiate
în două. // Hora se-ncinge şi zilele-şi plâng strălucirea,
/ copacii răcnesc în lupta zăludă cu firea, / iar caii
mor alb lângă toamnele reci”.
Tristeţea trecerii apare în De toamnă, Ecou de
clipe efemere, Nu mai ştiam să curg. Descrierile lirice
desenează la modul impresionist realul, filtrându-l prin
sufletul înfiorat al poetului. Copacii se dezgolesc „de
frunze şi de dor” pentru a călători prin „ceruri amorţite”,
frunzele cad „în ritmuri de baladă veche” şi spun nu
numai povestea trecerii lor, dar şi pe aceea a omului –
sărac „c-o vară”, plângând cu „lacrimi nepereche”, poveste
resimţită acut şi dureros: „E iar concert de frunze
moarte în oraş / Şi iar îşi plâng castanii scurta vară, /
Măturătorii scriu de zor romanţe pe făraş, / Grădinile se
tânguie în somn şi stau să / moară” (De toamnă).
Alteori, poezia poate lăsa impresia rătăcirii în destin.
Este, mai degrabă, sentimentul dezrădăcinării, nostalgia
unei copilării petrecute în zarişte cosmică, într-un
spaţiu care nu mai trăieşte decât în amintire, căci acest
spaţiu era altfel datorită prezenţei părinţilor. Acum, el se
modifică în funcţie de coordonata temporală şi de trăirile
eului: „Alergam cu uliţa-n palma / amiezilor fecunde / şi
sorbeam seminţele verii / printre crengile de lumină ale
ierbii, / călcând apăsat peste umbra mea din / pulbere
nouă. // Poate uliţa mea mă furase / şi timpul îmi plecase
din palmă / cu cer cu tot, / lăsându-mi doar lacrima
verii zălog / al amintirilor duse” (Nu mai ştiam să curg).
Fragment I-2
139