OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

lector
Ana Dobre
UN STRĂJER AL CUVÂNTULUI
Alegând ca motto Rugăciunea Sf. Francisc din Assisi
– O, Doamne, / Fă din mine un instrument al Păcii
Tale; / Ca să iubesc acolo unde este ură; / Să iert acolo
unde se jigneşte; / Să unesc acolo unde este dezbinare;
/ Să spun adevărul acolo unde domneşte / eroarea;
/ Să aduc credinţă acolo unde este îndoială; / Să
trezesc speranţa acolo unde chinuie / deznădejdea; /
Să aprind o lumină acolo unde stăpâneşte întunericul; /
Să fac bucurie acolo unde locuieşte / întristarea! / O,
Doamne, / ajută-mă să năzuiesc; / Nu atât să fiu mângâiat,
cât să mângâi; / Nu atât să fiu iubit, cât să iubesc;
/ Nu atât să fiu înţeles, cât să înţeleg; / Căci cel
ce dă, primeşte; / Cel ce se uită pe sine, se găseşte; /
Celui ce iartă, i se va ierta / Şi cel ce moare se trezeşte
la viaţa Eternă –, noul volum de poezii al poetului Ilie
Gorjan 1 se oferă cititorului ca o meditaţie înfiorată asupra
prezentului dramatic, cufundat în disperare, lipsă de
speranţă, conducând la alienare, însingurare şi suferinţă.
Arta poate fi o alternativă. Poetul nu se gândeşte
atât la o evadare din real, cât la o aspiraţie spre frumuseţe
şi spiritualitate. Poate mai mult decât în alte volume,
în acesta se intuieşte mai mult omul din spatele
poetului. Atitudinea lirică filtrează suferinţele omului şi
le transpune în imagini poetice în care metafora are valoare
socială şi personală.
Peisajul natal, dragostea, trecerea timpului, patria
sunt şi aici temele poetului, revelate în descrieri lirice în
care simbolul, metafora, oximoronul transcend sensul
obişnuit, banal, transformându-l în confesiune tulburătoare.
Sub titlul ca un vers el însuşi, cerul ca o lacrimă,
poetul aşază, ingenios şi singular, 35 de poeme cu titluri
ordonate alfabetic. Alfabetul poetic corespunde alfabetului
interior, sufletesc. E un alfabet al sensibilităţii, al interiorităţii,
pe parcursul lor revelându-se trăirile
sublimate artistic. Poezia omonimă, Cerul ca o lacrimă,
e o poezie a trecerii şi a devenirii prin iubire. Eul
se confundă nu numai cu cerul, dar mai ales cu chipul
iubitei, iubirea fiind sentimentul care înnobilează şi
transcende, dând sentimentul eternităţii, al absolutului,
al aspiraţiei spre dezmărginire. Contemplativ, eul resimte
acut trecerea, dar şi vitrega condiţie umană:
„Cerul meu e-o lacrimă strivită între gene, / Şi-un vechi
sărut cuprins de remuşcări târzii, / Un stol de sânge călărind
prin vene, / Şi-un punct de soare adormind făclii”.
În aceste descrieri în care imaginile artistice răsfrâng
evanescenţa lumii şi incertitudinile omului, doar prezenţa
iubitei absolvă spiritul de marile tensiuni existenţiale:
„E părul tău ca umbra unui dor / Cu unduiri de
1
Ilie Gorjan – Cerul ca o lacrimă, Râmnicu-Vâlcea, Editura
Prisma, 2010.
smoală abia renăscută, / Cu dinţi, şirag de perle dintr-un
nor, / Şi ochii îngerind o ultimă redută. // E pasul tău ca
o cărare smulsă din tipare, / Cu mersul de ţipar pe unde
ameţite, / Un trup de abanos, rebel şi prin culoare, / Şi
flori de mac pictate-n lanuri răzleţite”.
În alte poezii – Alte treceri de nisip, Aripi din urme
de ceară, Cel ce-ţi sărută trecerea, Cu o ploaie mai
trist, Dac-ar fi, Fata cu ochii de ploaie – trecerea ca
devenire şi iubirea menţin tensiunea marilor idei şi eliberează
fluxul poetic de sentimentalitatea facilă. Poetul
este cerebral şi afectiv; poezia trebuie să fie „un cutremur
al nervilor”. Confesiunea evoluează între aceste
hotare – afectivitate şi cerebralitate, realizând o uniune
a contrariilor, o sentimentalitate cerebrală controlată de
raţiunea interogativă. Iată o astfel de mărturisire: „Am
devenit dintr-o dată un pod / Pe care calcă suflete
aprinse de lumină, / Un cerc de aer vitreg al toamnelor
pe rod / Şi un vârtej de lacrimi scurtat de rădăcină // Secundele
mă ştiu o clipă de surâs / În preajma tainelor
secătuite de culoare, / Un prag sălbatic de trecut făr-o
aripă / Când ochiul îmi devine poartă rece şi mă doare”
(Bat anii vineţi lung la porţi).
Viaţa pare uneori un joc ale cărei reguli sunt descoperite
pe parcurs. În labirint, omul nu are decât lumina
călăuzitoare a iubirii. Poetul Ilie Gorjan interoghează cuvintele,
le aduce lângă inimă, le descoperă şi le redescoperă,
reinventându-le sensurile. Translările de
semnificaţie intră în şuvoiul unui lirism la graniţa dintre
cerebralitate şi temperament: „...nu ştii... unde să-ţi mai
ţii unghiile / să nu sfâşii gândul cu ele / în mii de fâşii
fără nume. // Să nu le înfigi în ochii / timpului / şi-apoi
să-l rogi să te ierte / şi să nu-ţi mai fie stăpân, / de fapt
nici nu mai ştii dacă ţi-au mai rămas / unghii / după ce
ai crestat cu ele / toată carnea acelor suflete grele (...)//
Câtă iarnă îţi creşte pe degetele fără unghii / şi cât ger
îţi plânge-n podul palmei / când jocul devine un rest de
iubire cu / aripi de lemn” (Când jocul devine un rest
de iubire). Deşi iubirea este singura consolare, tristeţea
rămâne, omul fiind strivit de circumstanţe, efect al poverii
condiţiei tragice: „Marginile, însă, se tot ivesc /
peste alt eu” (Cu o ploaie mai trist).
O tulburătoare poezie de dragoste este Dac-ar fi,
dedicată soţiei Maria Carmen, în discursul liric al căreia
se relevă un paralelism al expresiei poetice şi al trăirii
interioare. În acordul lor, cuvintele devin purtătoare ale
unui adevăr sufletesc transmis simplu, aşa cum simplă
ar trebui să fie însăşi viaţa şi trecerea prin ea. Dubitativul
sintagmei dac-ar fi nu dă expresie nesiguranţei trăirii,
ci transpune în ipostaze diverse – „un rege într-o ţară
cu ramuri de vis”, şi în situaţii diverse sugerate prin
verbe la conjunctiv: să mă simt, să culeg, să aleg, să
138 SAECULUM 5-6/2011
PRO