OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

ţele invizibile ale triumfului / încep să-şi găsească un
sens”. Semnele realului sunt semnele poeticului. Meditaţia
asupra trecerii este o meditaţie asupra creaţiei,
semne, prin care realul ia cunoştinţă de poezia pe care
o conţine: „Cocorii au venit prea devreme / şi au murit
îngheţaţi...” Şi în Imitatio Christi, cutremurarea fiinţei
în faţa necunoscutelor tulbură şi emoţionează: „Credeam
că mă duci spre ape limpezi / spre păşuni înverzite
/ dar iată, se termină cerul, pământul / stau pe piatra
aspră şi rece / sub sângele asfinţitului / departe de ai
mei (...) // uneori ai nevoie şi de zâmbetul meu / zâmbesc,
deci rănesc...” Fiorul se continuă în Supliciul vindecării,
Marele adevăr mic, În uniformă de om, Fără
umbră, Nimic nu ne aparţine, Linişte, vuiet, Ziua venirii.
Un autoportret liric, Vittoria del peccato, este o
pietà: „...iartă-mă pentru tot ce am creat / fără voia ta /
iartă-mă pentru tot ce am gândit / împotriva ta / iartă-mă
că nu mă auzi / că nu mă vezi / dar mai ales, iartă-mă /
că nu m-ai pedepsit încă...” Un portret de grup, Poeţii,
o integrează în rândul vânătorilor de absolut după obositoarea
călătorie în real. Concluzia – „Poeţii vorbesc
despre lumi nevăzute” – pare să răstoarne construcţia
de până acum. Nu, poetul nu este un învingător în
lumea reală, ci în aceea virtuală, a cuvântului care
poate întemeia o lume – lumea proprie a poeziei.
Volumul bilingv Floarea vieţii, o antologie, de fapt,
căci regăsim poezii ca Poate un duh, Lucrarea iernii,
Poemul cu p mare, Foamea universală, Poem de
criză, Fără umbră, Europoemul, din volumul Dreptatea
învingătorului, propune, prin selecţie, o poezie
esenţializată, în care freamătul vieţii este sugerat prin
tuşele de culoare din gama roşului – casă roşie, monede
roşii, bloc din cărămidă roşie, floarea de un roşu
aprins. Lumea pare, de aceea, o flacără imensă la temperatura
căreia poeta însemnează locurile mirabile,
punctele originare, centrul lumii. E o lume colorată în
roşu, într-o lumină strălucitoare la flacăra căreia poeta
simte palpitul cuvintelor: „Cel mai frumos poem / locuieşte
aici / în această casă roşie / vopsită cu propriul
sânge...” (Mirabilis locum). Roşului, simbol al vieţii, i
se opune albastrul, ca simbol al idealului. În Albastrul
nufăr, legătura misterioasă dintre materie şi spirit e sugerată
prin această cromatică amintind de romantica
floare albastră: „...respiraţia verde / asemenea unui
copac, odihnindu-se / cu rădăcinile întinse adânc / în
cerneala trupului meu...” Contrastul roşu-albastru colorează
„cartea splendorii”, care poate fi cea a destinului
propriu răsfrângând antinomiile: „...o pată roşie / frec
din greu până distrug / ţesătura fină, delicată / a sângelui
meu albastru”.
Defeminizarea rămâne o caracteristică, iar căutarea
realului o preferinţă. Relaţia dintre eul liric şi realitate se
stabileşte prin sugestii ale dependenţei de biologie, de
materie, de timp: „Urc din ce în ce mai greu / fiecare
treaptă / scara înaltă scârţâie / din încheieturi / urc din
ce în ce mai greu / printre nouri şi tunete / ţinând în
mâna care tremură / o cană cu apă / să ud floarea vieţii...”
(Floarea vieţii).
PRO
SAECULUM 5-6/2011
lector
Elementele de imaginar romantic revin în ciuda tendinţei
de defeminizare. Cascada florilor de tei, „steaua
neagră”, cerul de ieri, elemente romantice, se asociază
cu o stare de impersonalizare ce se revarsă în nostalgia
expresionistă a originarului: „ voiam să merg pe strada
/ pe care odată / a mers Dumnezeu...” (Cerul de ieri).
Pe „drumul întortocheat” dintre fiinţă şi nefiinţă, poeta
se simte parte a unui destin cosmic, dar o zeitate înlănţuită:
„merg legată la ochi / pe podul incandescent / în
jocul nostru / se năşteau, mureau regi, sori, planete /
exist doar plecând / cu dureri şi izbânzi / ce nu se mai
ivesc nicăieri” (Nimănui, nesupusă...). Poza creatorului
la masa de scris apare în poezia La masa de lucru –
„Când torni în pahar / îţi tremură mâna / un vers, încă
un vers / până se revarsă / peste faţa de masă...”, nu în
sensul adâncirii romantismului, ci în cel al detaşării, al
delimitării, deşi nostalgia absolutului subzistă: „maşinile
arse de tutun / deşurubează stelele...”
Autoportretele lirice din Iubind pur şi simplu, Imi -
tându-i pe ceilalţi, Fără umbră, Exil de bunăvoie,
Spiriduşii din flacără, sunt o prelungire a mottoului –
„Sunt o carte îmbrăcată în piele de om”. Asocierea dintre
numele real şi substantivul comun, victorie, permite
translarea spre statuia celebră a Antichităţii, Victoria de
la Samotrace: „Iartă-mă, sunt o victorie palidă / o victorie
ciuntită / de zâmbetele învinşilor / o victorie fără braţe
/ şi fără inimă” (Fără umbră). Când recurge la negaţie,
poeta o face, paradoxal, pentru a accentua direcţia spiritului
creator. Descoperindu-şi destinul, ea şi-l asumă,
acceptând locuirea în poem: „Nu sunt / decât ceea ce
sunt / într-o limbă / nerostită din teama / de a nu-şi
sparge cuvintele / în aerul dens / dintre fiinţă şi nefiinţă
/ sunt asemenea florilor carnivore / frumoasă şi crudă
şi singură / locuind în poemul / imposibil de scris” (Aur
potabil). Întoarcerile nu sunt atât în sine, cât în cuvânt:
„lumina mă inundă / mă-ntorc iar în cuvânt”, „în mijlocul
luminii” (Infantia).
Inconvenientul de a fi sau de a te fi născut este „imprudenţa
de a te fi născut”. Din aceasta, un impas al
vieţii şi al fiinţei, nu se poate ieşi decât prin adevăr. Filosofia
de viaţă se scurge în pesimism: „unii vor găsi o
ieşire / prin adevăr / din prea multă încredere în sine /
alţii nu vor găsi niciodată nimic / în pofida vieţii lor exemplare”
(Copilăria unei vişine).
Relaţia cu timpul (Timpul nu se mai satură de noi)
se detensionează. Destinul omului, „măcelar de geniu”,
subordonat timpului real cronologic se intersectează cu
cel cosmic, etern. Plânsul fiinţei este un plâns al eternului
aspirând spre împlinire: „poate că dormi / când
stelele lucrează / la destinul / micilor vietăţi /
zbătându-se în plasele invizibile / înghiţite încet...”
Poetă cu verb ardent, decomplexată, afişând o independenţă
dezinhibată faţă de teme, cuvânt şi context
literar, Victoria Milescu a regăsit „crucea cuvântului” şi
pe el îşi ţese propriul univers în care îi descifrăm ideile,
răzvrătirile, obsesiile, biografia interioară, spirituală.
Poezia sa o afirmă în ceea ce aspiră să fie. Negaţia
este o delimitare necesară pentru clarificările eului.
4-5 Februarie 2011
137