OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

ştiu ştiu că sunt el şi el este eu”, nu deconcertează, ci
repune în alte circumstanţe. În vedere spre curtea interioară,
ochiul „închis afară” este întors spre profunzimile
fiinţei: „cu cât înaintez pădurea devine mai deasă
/ sângele se umple de hipernove / şi se îngroaşă / casa
e tot mai departe / carnea mea nimeni n-o mai trimite
acasă...”, în explorarea universului mic, a microsistemului.
Eul e o parte de univers, o „umbră curată”,
care-şi caută rădăcinile. Recunoscându-se drept urmaş
al lui Adam şi al Evei, asumându-şi, aşadar, păcatul originar,
el sugerează că ispita cunoaşterii este congenitală:
„aşa buimac de somn am aflat / că Adam şi Eva
trăiesc printre noi / în paradisul lor biblic încă mai muşcă
/ mere şi fug şi toată povestea asta // nu s-a încheiat”
(primii oameni). Contestarea sau spiritul contestatar
face parte din fiinţa umană: „însă nimic / nimic nu mă
poate convinge / că Iisus a inventat / Tatăl nostru / în
loc să-l fi învăţat / de la Tatăl Lui” (creaţie).
Eul lucid admite că „viaţa e un semafor”, dar, în acelaşi
timp, „singura minune” şi, de aceea, merită toate
sacrificiile. Meditând asupra timpului care trece, el, „un
ochi liniştit ca un nod în trunchi de copac”, preferă forma
rubaiyatului – „timpul cum poate să treacă / fluierând /
lector
prin lanul de porumb / pe sub apă // ignorantul caută în
genom / cu aceeaşi melancolie / cu care beţivul plimbă
pe sub limbă / tăcerea ca un nod // ca o treaptă” (rubaiyat).
Dorinţa clarificării poziţiei în lume are tensiunea
marilor idei şi conferă poeziei starea de reflexivitate: „eu
sunt pomul / cunoştinţei / nimic nu-mi lipseşte // am o
patrie o familie / un trunchi / cu braţe şi degete // iar şarpele
la locul / lui / în căutarea femeii greşeală” (lumea
imaginaţiei).
Poetul redefineşte profilul spiritual al creatorului ca
făuritor de lumi imaginare, dar şi ca poeta vates. A integra
un ideal romantic într-o lume prozaică, postmodernă
este un efort care merită un autoportret bine dispus:
„am crezut că voi schimba lumea / cu lumina din mine /
dar m-am schimbat doar eu...” Iar Dan Cristian Iordache
o face cu un zâmbet insidios reinventând poezia ca bildungspoem.
Retragerea în spaţiul protector, „ceea ce
am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera
mea / singur cu lumea care mă ştie” (seara prin casă),
are ca scop desfacerea luminii de întuneric, „defrişând”
poemele, alegând Cuvântul de cuvinte.
2 Februarie 2011
POEZIA CA NEGARE ŞI AFIRMARE
A VIEŢII
În anul 2010, poeta Victoria Milescu revenea cu
două volume de poezii – Dreptatea învingătorului 1 ,
volum orgolios, prefaţat entuziast de Gheorghe Istrate
şi însoţit de o bogată secţiune de referinţe critice, şi
Floarea vieţii, ediţie bilingvă, româno-georgiană 2 , poeziile
fiind traduse empatic şi electiv de Zaira Samharadze,
primită entuziast de David Luca Kafiasvili.
Poeta este o prezenţă consecventă şi perseverentă,
după debutul editorial din 1988, când a câştigat, concomitent,
concursul de debut al Editurii Cartea Românească
din Bucureşti cu volumul Prier şi al Editurii
Facla din Timişoara cu volumul Argonauţii, şi, mai ales,
din 1994, de când publică, uneori şi două volume pe an,
având o ritmicitate de invidiat: Welcome December/
Bun-venit, Decembrie (1994), Şlefuitorul de lacrimi
(1995), Izbânda furată (1995), Inimă de iepure (1998),
Arleziana (2000), Zâmbet de tigru (2001), Ecoul clipei
(2003), Flacăra nevăzută (2007), Roua cuvântului
(2008), Conspiraţii celeste (2008), 101 Poeme (2009),
Bucuriile triste (2009).
Prezentă în poezie prin aceste volume care-i descriu
1
Victoria Milescu, Dreptatea învingătorului, Editura
Rafet, Râmnicul Sărat, 2010.
2
Victoria Milescu, Floarea vieţii, ediţie bilingvă, românogeorgiană,
traducere de Zaira Samharadze, Editura Rawex
Coms, Bucureşti, 2010.
PRO
SAECULUM 5-6/2011
şi-i interpretează sufletul în imaginile pe care şi le alege
pentru a o reprezenta şi re-prezenta, Victoria Milescu
se dăruieşte cuvântului pentru a găsi în latenţele lui propriile
urme şi umbre. Sensul drumului în labirintul pe
care-l traversează, care a ales-o şi pe care l-a ales, este
victoria creaţiei, victoria creatorului văzut ca învingător
peste tărâmul fantasmelor, a Cuvântului asupra materiei
informe. Ordonarea, disciplinarea trăirilor se realizează
din perspectiva învingătorului. Creatorul este un învingător,
triumful său măsurându-se în capacitatea de a
domina latenţele şi de a ivi un sens, sensul propriu al
căutării şi al regăsirii în cuvântul ce te cuprinde şi te exprimă.
Regatul peste care stăpâneşte un astfel de învingător
este regatul cuvintelor, unde el se află unic
proprietar. Te-ai aştepta să fie bine şi linişte, automulţumire
într-o astfel de poezie a revendicărilor, dar nu găseşti
decât disperarea provenită din conştientizarea
imposibilităţii depăşirii limitei: „...cine s-ar putea îndrăgosti
/ de un scelerat / proclamându-se rege / peste tomurile
puhave, trândave, laşe / un rege strigând lumii
cu disperare / vreau un poem, un poem adevărat / dau
un regat pentru un poem!” (Dreptatea învingătorului).
Cele două secţiuni, Vae soli! şi Ora et labora, grupează
poezii în care efortul spre concretul artistic determină
atitudinea îndârjită, belicoasă, masculinizată.
Poeta afişează un feminism epatant. Defeminizarea
135