OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum
OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum
lector cul Trei Bărboşi am aruncat prin iarbă toate / zecile acelea de lei / ca pe nişte firimituri pentru îmblânzitorul de porumbei / oare a trecut pe acolo / iar la finalul fatidic cum spunea doamna Leomiza / al perioadei / am mers la cinema la filmul Păsările / care l-a ales ea / s-a înghesuit în mine ca să mă simt uşor bărbat iar eu / am dus-o a doua zi la Imperiul contraatacă / să îi arăt cât de mistic aş putea deveni...” în capu scării face parte dintre poeziile banalului transgresat, în care sensul se comunică scurt prin constatări lapidare: „ea nu a coborât eu nu am urcat”. Văzută ca o misiune, lumea „e mai puţin adevărată”, tinde „să devină un balon de săpun oval”, în timp ce eul rămâne fixat în cochilia existenţei, resemnat, înregistrând cercurile concentrice ale realului – „în spatele geamului e un brad înăuntru o carte / groasă cât viaţa aşteptând cu o misiune / aproape sinucigaşă la terasă...” (o misiune aproape), sau dezlegând semnele universului: „că este eclipsă şi devin foarte fericit / când luna încalecă soarele”. Când reperul este realitatea biblică, realitatea spiritului (ecleziastă, psalm, paşte, un alt psalm, creaţie), lumea cea aievea se rarefiază, îşi trage draperiile pentru a revela esenţele, „într-un univers tremurat cu slove”, în care „viaţa trece şi vine”, iar cuplul, eu şi tu, aspiră spre completitudine: „ne vom locui poate în definitiv / să mânjim tavanul / chiar dacă bancomatele sau adn-ul / vor funcţiona mult / mult după plecarea noastră / ca nişte degete descărnate întinzând mărul / care se povesteşte că a fost / odată / oprit” (ecleziastă). Femeile – Alina, Geta, Giulia, Musette, Lili, Mihaela – sunt fragmente în imaginile decompozite ale realului. În acest puzzle, „ca un diamant”, eul învaţă nu numai a muri, dar, mai ales, a trăi: „învăţând să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă...” (ca un diamant). Într-o imagine crepusculară, seara, privirea eului contemplativ surprinde liniile unui pastel postmodern într-o panoramă cuprinzătoare, impresionistă. Ploaia, care cade ca-n poezia lui Paul Verlaine, spală oraşul şi sufletul împovărat, într-un succedaneu de scene şi flash-uri care cuprind omul şi universul: „după multă ploaie / privesc de la etajul trei printre plopi răzbate / un miros de tencuială / atmosfera e glacială umedă chiar anostă / pe stradă / trecătorii au o plictiseală sedimentată o silă / garnisită cu o îmbulzeală decrepită / râncedă cafenie (...) // apa curge radiatorul e spart (...) // eu beau ţuica de anul trecut pe pervaz apa / a crăpat lemnul îmbrăcat în alb...”. Fără spiritualitate, viaţa e un balans dinspre azi spre mâine, la întâmplare, ca o frunză în vânt: „ne ducem traiul de azi spre mâine / ca nişte cai educaţi şi de bună seamă / obişnuiţi cu drumul spre piaţă / ne eliberăm dintr-un arc...” (de azi pe mâine), însă preţuită în sine ca un dar, suficientă sieşi: „ceva să se întâmple aştept / cât sunt încă viu” (cât sunt încă viu). Nostalgia originarului apare în sugestia maternităţii. Mama este mama originară, arhetipul, punctum saliens, de unde începe Flautul istoria şi povestea fiinţei: „după viaţa mea se pune virgulă / după lună / se ascunde dumnezeu după ceasul de la mână...” (mama). Sacralitatea începe cu intuiţia teofaniei, dar eul e absorbit de real şi-şi asumă această condiţie: „schimbam o piele / o adâncime de mecanism sincer / după care umbra pune virgulă, mamă // după viaţa mea se pune virgulă, nu-i aşa” Poetul se raportează nu numai la miturile biblice, dar şi la cele păgâne. Zeul Ra este invocat într-o poezie în care se vede silueta întunericului inventând dansul pe bârna luminii: „inventez doi paşi pe bârna luminii / cu luciditatea / unei viziuni nocturne / contemplu picioarele / pe îmbinare / compar zilele şi nopţile / cu lupii care mă fugăresc / sau poate că se construieşte / fără ştirea mea o piramidă / şi sunt tras de funii / şi alunec în sus pe lemne // rotunde / şi peste mine cade o transpiraţie” (Ra). Imaginea unui Dumnezeu asasinat are forţa unei previziuni apocaliptice şi uimeşte prin acuitate şi originalitate: „lângă drezina uitată / dumnezeu are tâmpla zdrobită / de inima pomilor” (septembrie de fiecare zi). Şi în farniente, centrală este ideea aceasta a asasinării lui Dumnezeu: „tai frunze la câini / în după amiaza obişnuită // dumnezeu / rostogoleşte prin ore coroana // înnebunit / de otrava cerului verde”. Înstrăinarea eului, de sine şi de lume, „eu ştiu că nu 134 SAECULUM 5-6/2011 PRO
ştiu ştiu că sunt el şi el este eu”, nu deconcertează, ci repune în alte circumstanţe. În vedere spre curtea interioară, ochiul „închis afară” este întors spre profunzimile fiinţei: „cu cât înaintez pădurea devine mai deasă / sângele se umple de hipernove / şi se îngroaşă / casa e tot mai departe / carnea mea nimeni n-o mai trimite acasă...”, în explorarea universului mic, a microsistemului. Eul e o parte de univers, o „umbră curată”, care-şi caută rădăcinile. Recunoscându-se drept urmaş al lui Adam şi al Evei, asumându-şi, aşadar, păcatul originar, el sugerează că ispita cunoaşterii este congenitală: „aşa buimac de somn am aflat / că Adam şi Eva trăiesc printre noi / în paradisul lor biblic încă mai muşcă / mere şi fug şi toată povestea asta // nu s-a încheiat” (primii oameni). Contestarea sau spiritul contestatar face parte din fiinţa umană: „însă nimic / nimic nu mă poate convinge / că Iisus a inventat / Tatăl nostru / în loc să-l fi învăţat / de la Tatăl Lui” (creaţie). Eul lucid admite că „viaţa e un semafor”, dar, în acelaşi timp, „singura minune” şi, de aceea, merită toate sacrificiile. Meditând asupra timpului care trece, el, „un ochi liniştit ca un nod în trunchi de copac”, preferă forma rubaiyatului – „timpul cum poate să treacă / fluierând / lector prin lanul de porumb / pe sub apă // ignorantul caută în genom / cu aceeaşi melancolie / cu care beţivul plimbă pe sub limbă / tăcerea ca un nod // ca o treaptă” (rubaiyat). Dorinţa clarificării poziţiei în lume are tensiunea marilor idei şi conferă poeziei starea de reflexivitate: „eu sunt pomul / cunoştinţei / nimic nu-mi lipseşte // am o patrie o familie / un trunchi / cu braţe şi degete // iar şarpele la locul / lui / în căutarea femeii greşeală” (lumea imaginaţiei). Poetul redefineşte profilul spiritual al creatorului ca făuritor de lumi imaginare, dar şi ca poeta vates. A integra un ideal romantic într-o lume prozaică, postmodernă este un efort care merită un autoportret bine dispus: „am crezut că voi schimba lumea / cu lumina din mine / dar m-am schimbat doar eu...” Iar Dan Cristian Iordache o face cu un zâmbet insidios reinventând poezia ca bildungspoem. Retragerea în spaţiul protector, „ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă ştie” (seara prin casă), are ca scop desfacerea luminii de întuneric, „defrişând” poemele, alegând Cuvântul de cuvinte. 2 Februarie 2011 POEZIA CA NEGARE ŞI AFIRMARE A VIEŢII În anul 2010, poeta Victoria Milescu revenea cu două volume de poezii – Dreptatea învingătorului 1 , volum orgolios, prefaţat entuziast de Gheorghe Istrate şi însoţit de o bogată secţiune de referinţe critice, şi Floarea vieţii, ediţie bilingvă, româno-georgiană 2 , poeziile fiind traduse empatic şi electiv de Zaira Samharadze, primită entuziast de David Luca Kafiasvili. Poeta este o prezenţă consecventă şi perseverentă, după debutul editorial din 1988, când a câştigat, concomitent, concursul de debut al Editurii Cartea Românească din Bucureşti cu volumul Prier şi al Editurii Facla din Timişoara cu volumul Argonauţii, şi, mai ales, din 1994, de când publică, uneori şi două volume pe an, având o ritmicitate de invidiat: Welcome December/ Bun-venit, Decembrie (1994), Şlefuitorul de lacrimi (1995), Izbânda furată (1995), Inimă de iepure (1998), Arleziana (2000), Zâmbet de tigru (2001), Ecoul clipei (2003), Flacăra nevăzută (2007), Roua cuvântului (2008), Conspiraţii celeste (2008), 101 Poeme (2009), Bucuriile triste (2009). Prezentă în poezie prin aceste volume care-i descriu 1 Victoria Milescu, Dreptatea învingătorului, Editura Rafet, Râmnicul Sărat, 2010. 2 Victoria Milescu, Floarea vieţii, ediţie bilingvă, românogeorgiană, traducere de Zaira Samharadze, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010. PRO SAECULUM 5-6/2011 şi-i interpretează sufletul în imaginile pe care şi le alege pentru a o reprezenta şi re-prezenta, Victoria Milescu se dăruieşte cuvântului pentru a găsi în latenţele lui propriile urme şi umbre. Sensul drumului în labirintul pe care-l traversează, care a ales-o şi pe care l-a ales, este victoria creaţiei, victoria creatorului văzut ca învingător peste tărâmul fantasmelor, a Cuvântului asupra materiei informe. Ordonarea, disciplinarea trăirilor se realizează din perspectiva învingătorului. Creatorul este un învingător, triumful său măsurându-se în capacitatea de a domina latenţele şi de a ivi un sens, sensul propriu al căutării şi al regăsirii în cuvântul ce te cuprinde şi te exprimă. Regatul peste care stăpâneşte un astfel de învingător este regatul cuvintelor, unde el se află unic proprietar. Te-ai aştepta să fie bine şi linişte, automulţumire într-o astfel de poezie a revendicărilor, dar nu găseşti decât disperarea provenită din conştientizarea imposibilităţii depăşirii limitei: „...cine s-ar putea îndrăgosti / de un scelerat / proclamându-se rege / peste tomurile puhave, trândave, laşe / un rege strigând lumii cu disperare / vreau un poem, un poem adevărat / dau un regat pentru un poem!” (Dreptatea învingătorului). Cele două secţiuni, Vae soli! şi Ora et labora, grupează poezii în care efortul spre concretul artistic determină atitudinea îndârjită, belicoasă, masculinizată. Poeta afişează un feminism epatant. Defeminizarea 135
- Page 83 and 84: sus, şi poate se vor tipări chiar
- Page 85 and 86: şi ţi e pun ţie în braţe fă c
- Page 87 and 88: Ecce ecce Agnus Dei. Gura deschisă
- Page 89 and 90: George Badea scriitori din Suceava
- Page 91 and 92: PRO SAECULUM 5-6/2011 Dublu autopor
- Page 93 and 94: de naşterea pruncului Vasile Alecs
- Page 95 and 96: Nicolae Cârlan scriitori din Sucea
- Page 97 and 98: mează, selectiv, asupra câtorva a
- Page 99 and 100: Iuliana Paloda-Popescu poesis Lumin
- Page 101 and 102: Rugă Nu trebuie să mă cunoşti c
- Page 103 and 104: Nicolae Sârbu poesis CONTESTAŢIE
- Page 105 and 106: Parcă anume gândit Să-i fie podo
- Page 107 and 108: clepsidra aşezată pe fragile pici
- Page 109 and 110: Mariana Zavati Gardner proză 5 MAR
- Page 111 and 112: Leon-Iosif Grapini proză DRAGOSTE
- Page 113 and 114: ea, dacă o voi găsi, voi fi acolo
- Page 115 and 116: de sens. Îi veni în minte scena d
- Page 117 and 118: Ion Gheorghe Pricop proză ÎN DRUM
- Page 119 and 120: cade prin toate părţile, adică m
- Page 121 and 122: - Tovarăşa, a ţipat el, ca şi c
- Page 123 and 124: meridiane ILF ŞI PETROV (Rusia) Il
- Page 125 and 126: Paul Kennedy 1 meridiane Steaua Eca
- Page 127 and 128: meridiane şi fâşâitul, scântei
- Page 129 and 130: Roger Slater Terzanelă Ai fost un
- Page 131 and 132: cu câtă pricepere, cu câtă art
- Page 133: Ana Dobre lector COMPLEXUL MITULUI,
- Page 137 and 138: ţele invizibile ale triumfului /
- Page 139 and 140: mă-ndrept, pentru a ajunge la conc
- Page 141 and 142: PRO SAECULUM 5-6/2011 ping se ştia
- Page 143 and 144: Mircea Dinutz lector AŞA A ÎNCEPU
- Page 145 and 146: Monica Grosu lector POEME SUB VISCO
- Page 147 and 148: PRO SAECULUM 5-6/2011 Peisaj Km 20
- Page 149 and 150: 1940, îşi dă licenţa cu Vraje
- Page 151 and 152: PRO SAECULUM 5-6/2011 Vrancea liter
- Page 153 and 154: Vrancea literară HELMI I PARAJSËS
- Page 155 and 156: ticei Chine, aşa cum şi Shamballa
- Page 157 and 158: sesem, era doar secretara foarte am
- Page 159 and 160: ocul. Ba chiar, câte unul mai iste
- Page 161 and 162: PRO SAECULUM 5-6/2011 Melancolie Vr
- Page 163 and 164: numai sub raport grafic. Mai consem
- Page 165 and 166: nu ştiu cum am ajuns acasă, în z
- Page 167 and 168: ale oamenilor şi cu chiotele celor
- Page 169 and 170: Oana Bogzaru Vrancea literară O Î
- Page 171 and 172: diat ce s-a deschis una, s-a închi
- Page 173 and 174: PRO SAECULUM 5-6/2011 Vrancea liter
- Page 175 and 176: Radu Costea info-cultural REVISTA R
- Page 177 and 178: volta justificată îl iartă de mu
- Page 179 and 180: Lucian Vasile Bâgiu info-cultural
- Page 181 and 182: Eu sunt înapoi în Norvegia acum.
- Page 183 and 184: nără, o reprezintă un radio din
lector<br />
cul Trei Bărboşi am aruncat prin iarbă toate / zecile acelea<br />
de lei / ca pe nişte firimituri pentru îmblânzitorul de<br />
porumbei / oare a trecut pe acolo / iar la finalul fatidic<br />
cum spunea doamna Leomiza / al perioadei / am mers<br />
la cinema la filmul Păsările / care l-a ales ea / s-a înghesuit<br />
în mine ca să mă simt uşor bărbat iar eu / am<br />
dus-o a doua zi la Imperiul contraatacă / să îi arăt cât<br />
de mistic aş putea deveni...” în capu scării face parte<br />
dintre poeziile banalului transgresat, în care sensul se<br />
comunică scurt prin constatări lapidare: „ea nu a coborât<br />
eu nu am urcat”.<br />
Văzută ca o misiune, lumea „e mai puţin adevărată”,<br />
tinde „să devină un balon de săpun oval”, în timp ce eul<br />
rămâne fixat în cochilia existenţei, resemnat, înregistrând<br />
cercurile concentrice ale realului <strong>–</strong> „în spatele geamului<br />
e un brad înăuntru o carte / groasă cât viaţa<br />
aşteptând cu o misiune / aproape sinucigaşă la terasă...”<br />
(o misiune aproape), sau dezlegând semnele<br />
universului: „că este eclipsă şi devin foarte fericit / când<br />
luna încalecă soarele”. Când reperul este realitatea biblică,<br />
realitatea spiritului (ecleziastă, psalm, paşte, un<br />
alt psalm, creaţie), lumea cea aievea se rarefiază, îşi<br />
trage draperiile pentru a revela esenţele, „într-un univers<br />
tremurat cu slove”, în care „viaţa trece şi vine”, iar<br />
cuplul, eu şi tu, aspiră spre completitudine: „ne vom<br />
locui poate în definitiv / să mânjim tavanul / chiar dacă<br />
bancomatele sau adn-ul / vor funcţiona mult / mult după<br />
plecarea noastră / ca nişte degete descărnate întinzând<br />
mărul / care se povesteşte că a fost / odată / oprit”<br />
(ecleziastă).<br />
Femeile <strong>–</strong> Alina, Geta, Giulia, Musette, Lili, Mihaela<br />
<strong>–</strong> sunt fragmente în imaginile decompozite ale realului.<br />
În acest puzzle, „ca un diamant”, eul învaţă nu numai a<br />
muri, dar, mai ales, a trăi: „învăţând să trăiesc în vecinătatea<br />
mâlului / deseori mă consider murdar / ce să<br />
fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită<br />
/ prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură<br />
perfectă...” (ca un diamant).<br />
Într-o imagine crepusculară, seara, privirea eului<br />
contemplativ surprinde liniile unui pastel postmodern<br />
într-o panoramă cuprinzătoare, impresionistă. Ploaia,<br />
care cade ca-n poezia lui Paul Verlaine, spală oraşul şi<br />
sufletul împovărat, într-un succedaneu de scene şi<br />
flash-uri care cuprind omul şi universul: „după multă<br />
ploaie / privesc de la etajul trei printre plopi răzbate / un<br />
miros de tencuială / atmosfera e glacială umedă chiar<br />
anostă / pe stradă / trecătorii au o plictiseală sedimentată<br />
o silă / garnisită cu o îmbulzeală decrepită / râncedă<br />
cafenie (...) // apa curge radiatorul e spart (...) //<br />
eu beau ţuica de anul trecut pe pervaz apa / a crăpat<br />
lemnul îmbrăcat în alb...”.<br />
Fără spiritualitate, viaţa e un balans dinspre azi spre<br />
mâine, la întâmplare, ca o frunză în vânt: „ne ducem<br />
traiul de azi spre mâine / ca nişte cai educaţi şi de bună<br />
seamă / obişnuiţi cu drumul spre piaţă / ne eliberăm<br />
dintr-un arc...” (de azi pe mâine), însă preţuită în sine<br />
ca un dar, suficientă sieşi: „ceva să se întâmple aştept<br />
/ cât sunt încă viu” (cât sunt încă viu). Nostalgia originarului<br />
apare în sugestia maternităţii. Mama este mama<br />
originară, arhetipul, punctum saliens, de unde începe<br />
Flautul<br />
istoria şi povestea fiinţei: „după viaţa mea se pune virgulă<br />
/ după lună / se ascunde dumnezeu după ceasul<br />
de la mână...” (mama). Sacralitatea începe cu intuiţia<br />
teofaniei, dar eul e absorbit de real şi-şi asumă această<br />
condiţie: „schimbam o piele / o adâncime de mecanism<br />
sincer / după care umbra pune virgulă, mamă // după<br />
viaţa mea se pune virgulă, nu-i aşa”<br />
Poetul se raportează nu numai la miturile biblice, dar<br />
şi la cele păgâne. Zeul Ra este invocat într-o poezie în<br />
care se vede silueta întunericului inventând dansul pe<br />
bârna luminii: „inventez doi paşi pe bârna luminii / cu luciditatea<br />
/ unei viziuni nocturne / contemplu picioarele /<br />
pe îmbinare / compar zilele şi nopţile / cu lupii care mă<br />
fugăresc / sau poate că se construieşte / fără ştirea mea<br />
o piramidă / şi sunt tras de funii / şi alunec în sus pe<br />
lemne // rotunde / şi peste mine cade o transpiraţie”<br />
(Ra).<br />
Imaginea unui Dumnezeu asasinat are forţa unei<br />
previziuni apocaliptice şi uimeşte prin acuitate şi originalitate:<br />
„lângă drezina uitată / dumnezeu are tâmpla<br />
zdrobită / de inima pomilor” (septembrie de fiecare zi).<br />
Şi în farniente, centrală este ideea aceasta a asasinării<br />
lui Dumnezeu: „tai frunze la câini / în după amiaza obişnuită<br />
// dumnezeu / rostogoleşte prin ore coroana // înnebunit<br />
/ de otrava cerului verde”.<br />
Înstrăinarea eului, de sine şi de lume, „eu ştiu că nu<br />
134 SAECULUM 5-6/2011<br />
PRO