OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

Ana Dobre
lector
COMPLEXUL MITULUI,
COMPLEXUL POEZIEI
1
Dan Cristian Iordache, Abel şi eu, Editura Brumar, Timişoara,
2010.
PRO
SAECULUM 5-6/2011
De la Timişoara îmi vin întotdeauna cărţi interesante,
incitante, cărţi care îţi dau sentimentul, parcurgându-le,
că nu ţi-ai pierdut timpul, că ai câştigat ceva inefabil –
starea de bine, înălţarea spirituală, de care vorbea
când va Maiorescu, transmisă de starea poeziei. Poate
că, într-adevăr, geografia locului îşi pune amprenta asupra
sufletului oamenilor, iar calmul şi liniştea pe care le
inspiră un spaţiu intră într-o comuniune misterioasă cu
relieful sufletului.
Pe Dan Cristian Iordache, poet ce coboară din vechea
cetate de scaun a Moldovei, Suceava, încep să-l
descopăr şi să-l cunosc parcurgându-i cel de-al treilea
volum, Abel şi eu 1 , pus la temperatura marilor mituri
generatoare de poezie, într-o poezie vegheată, cum citează
Vasile Andru, „de un Dumnezeu al lucrurilor mărunte”.
Poate că poetul nu mai este un inspirat, în sens
romantic, o voce racordată la absolut, după opinia psihologilor
contemporani, dar este, cu siguranţă, un vizionar
capabil de a trece dincolo de aparent şi de a se
instala într-o revelaţie, de a descoperi sau presimţi, în
cotidian, „binecuvântarea perpetuă” care „poleieşte”
viaţa în toate manifestările ei creatoare. Poezia este revelaţia
sa, modul său de a intra în vibraţie cu ordinea
intuită a lumii. Că este lumea platoniciană a marilor idei
şi adevăruri, că este altceva este, cred, mai puţin important.
Importantă este trăirea şi capacitatea de a
transmite în metafore şi simboluri această trăire la tensiunea
absolutului.
Reperul fundamental pentru Dan Cristian Iordache
este Dumnezeu, dovadă şi alegerea mottoului din Mircea
Eliade – „Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”,
dar şi mitul biblic ce trimite la prima crimă a
umanităţii, Abel şi Cain. Poetul se simte urmaşul spiritual
al victimei, al lui Abel, ucis, din gelozie, de fratele
său, Cain. Mitul atât de bogat şi dureros în semnificaţiile
sale este stors de sensuri pentru ca omul modern să se
recunoască într-un arhetip şi să-şi cunoască tiparele
originare. Descoperirea acestora îl duce pe poet in illo
tempore, la „stadiul fiinţei nude dintre cuvinte”, şi-l pune
în relaţie cu miracolul universului, al lumii, al conştiinţei.
Poezia poate da impresia de coborâre în banal, dar
adevăratul sens este accederea banalului la misterul
existenţial, la mit.
Există un prozaism voit în manieră optzecistă, o
proză a vieţii din care pare că miracolul a dispărut. Poetul
îl caută dincolo de coaja aparenţei, legând permanent
propriile-i viziuni de altele prestabilite, arhetipale,
sau identificabile în opera poeţilor electivi – Eminescu,
Blaga, Nichita. El îşi scrie istoria şi povestea fiinţei dezlegând
sensurile vieţii ce aspiră a se constitui ca destin.
Modalitatea aleasă este aceea enunţiativă, în propoziţii
care curg ca un râu, iar cuvintele se succedă unul altuia,
se înmlădiază, se înconvoaie sau se sucesc în şerpuirile
ingambamentului scoţând gândurile din latenţă şi
aducându-le într-o realitate lirică. Absenţa semnelor de
punctuaţie nu este un refuz al ordinii, ci o afirmare a realităţii
în multiplicitatea formelor receptate egal de conştiinţa
înfiorată a poetului.
Foarte dese sunt încercările de a defini lumea cea
aievea, surprinsă în imagini disparate şi fragmentare ce
tind spre totalitatea integratoare – o misiune aproape,
via, undeva garduri uluce. Repetând gestul lui Arhimede,
„cufundat pe trei sferturi în cada cu apă”, eul
poate avea graţia revelaţiei. Are loc o retragere din exterior
în interiorul fiinţei – „mi-am acoperit ochii cu alţi
ochi / urechile cu liniştea curgătoare”(ce chestie şi
viaţa), având drept consecinţă descoperirea banalului
existenţei – ce chestie şi viaţa – şi a iubirii ca experienţă
personală inerentă în orice act creator. Limitele nu rezistă
exploziei realului, vegetalul se lichefiază şi inundă
într-un amestec în care terestrul şi cosmicul se regăsesc:
„ne ţinem de mâini de garduri uluce / zidul clădirii
tuşeşte / izbucneşte verdele / ca o lavă de rai // frunzele
se topesc mai apoi / e soare / gem prăfuite călcâiele fisurate
/ izbucnesc ploile uit...” (undeva garduri uluce).
Lumina însăşi călătoreşte într-un labirint, „după primul
viraj / lumina e altfel”, schimbând şi transformând, nu
atât lumea, cât modul de a o percepe şi recepta: „omul
ca om tu şi lumea asta / ca o piele de şarpe / lepădată
/ printre stânci” (vocea). Poetul mimează gesturile mari,
încearcă să le banalizeze prin joc şi imitaţie, dar nu se
poate desprinde nici de mister, nici de mit: „pe atunci
eram mult mai sigur că viaţa mea / e o adevărată poveste
(...) / dar am văzut nu de mult pe întuneric o altă
faţă a lunii / una strălucitoare (...) / cum încercam să vă
zic eram plin de promisiuni / călcam în ele ca prin bălţi
uneori mă împiedicam...” (şi-o umbrelă).
Intertextul, reflex opzecist, integrează într-o nouă viziune
poetică Oda în metru antic a lui Mihai Eminescu,
expresie a unei dureroase tensiuni interioare greu de
acceptat prin raţiune: „am băut / dintr-o cupă până-n
fund voluptatea morţii fără remuşcări / nici acum nu le
am era vin roşu doar atât”. Ieşirea din cercul durerii este
persiflarea tragicului şi integrarea în banal: „pe urmă am
ieşit în stradă şi era să mă calce troleul / aşa că în par-
133