OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

lector
Concert
rea, / Cuvântu-n mine-ai plămădit / Să-mbrace gândul
şi durerea / Şi taina fără de sfârşit!...” (Cum picură în
faguri mierea). Forţa transformatoare a cuvântului e
colosală, în ordine cosmică şi neîncetat sporitoare de
fiinţă poetică, trecând implicit în toate cele patru elemente
fundamentale: „Poetu-i suflet călător / iar Îngerii-l
îndeamnă / să-şi lase trupul pieritor / când i se face
toamnă!... // Trecând aievea în cuvânt, / să fie val de
mare, / ori foc înalt în Cerul Sfânt, / ori vie lumânare!...
// Să ardă-n noapte luminând / poemul de-nchinare, /
precum o rană sângerând / pe frageda ninsoare!...”
(Poetul). Viaţa însăşi nu pare a fi altceva, în viziunea
poetei, decât reflexul cuvântului în oglinda îngerului
care numeşte, strigă, întocmeşte cartea echivalentă cu
firea şi cu lumina atâta timp cât cineva o ţine deschisă
şi o citeşte. A exista înseamnă a fi într-un şi printr-un
nume spiritualizat, singularizator şi unificator. Iar dacă
lumea e visul îngerului, ea există în măsura în care respectivul
înger o visează: „Manuel, // Îţi scriu de departe
– / lumea e altfel, ziua s-a stins, / ţărmul pierdut ne desparte,
/ steaua de seară licăre-n vis,/ Îngerul mai citeşte
din Carte!... // Numai tu eşti acelaşi, / pentru că stai în
adâncul inimii / şi mă chemi!... // Spre zori, / înfrigurate
păsări te-ating, / iar în cântecul lor înfloresc sălcii, / în
timp ce tu îmi apropii de tâmple / cochilia mării şi ascultăm
Îngerul!... // Viaţa e-o pasăre cântătoare / pe care
Domnul o-nalţă / în Grădinile inimii Sale!...” (Pasăre
cântătoare). Cuvântul dintâi e departe de a-şi fi pierdut
forţa zămislitoare revigoratoare. Credinţa în Dumnezeu
estompează sau şterge hotarul dintre cei plecaţi într-o
lume poate mai bună şi cei rămaşi să înfrunte o vreme
vitregiile acestui tărâm efemer pentru fiecare şi să se
bucure de perpetuul miracol al firii. În poeme ca Îngeri
de viaţă, Nenumita, Părinţii,Icoană, Tată plângându-şi
fiul etc., se conturează un consistent motiv
al familiei pe care moartea nu reuşeşte s-o anihileze ca
entitate spirituală. Cartea se deschide, în acest sens,
cu unul dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante
poeme cu fior mioritic: „Primăvara / ochii mamei sunt
fluturi / clipind peste lanul de trifoi înflorit!... // În rochie
străvezie trece mama / lunecând peste aburul norilor /
şi chemându-mă / să intrăm în Icoana copilăriei!... // Eu
încerc să-i răspund, / însă Îngerul / îmi pecetluieşte gura
/ şi mă poartă departe, / la margini de vis!...” (Icoană).
Mai mult decât atât, în acest spirit integrator şi solidarizator,
poeta îşi inventează un frate de elecţiune, Manuel,
martirul din faza creştinismului incipient, pe care-l
fixează intuitiv în propriul ei ciclu karmic. Manuel e sfântul
mucenic ce s-a săvârşit din viaţă prin sabie la
aceeaşi dată la care, peste veacuri, poeta a venit pe
lume. Acest Manuel (poate o replică la fratele Ieronim
din poemele Ilenei Mălăncioiu) e înaintemergătorul ei
spiritual întru credinţă şi sacrificiu. Cei doi se vor întâlni
cândva în cetatea fără nume, copii ai gândului fără
umbră. Vor depăşi iniţiatic frontierele convenţionale dintre
real şi vis, sau, mai bine zis, acesta din urmă va invada,
ca şi-n estetica oniricilor, teritoriul celui dintâi care
n-a încetat, de altfel, nicicând să-l asimileze: „A venit Îngerul
// şi l-am zărit pe Manuel / ascunzându-se / şi cu
flori de cais troienind cărările / să rămânem aievea în
vis!... // Şi era seară şi treceam / împreună, încercând /
să ajungem în Raiul promis!...” (Manuel cu flori de
cais). Fratele acesta din gândul tainic locuieşte într-un
topos ataractic şi puternic spiritualizat al purităţii şi al
frumuseţii absolute, al echilibrului şi al candorii pe care
n-o poate conferi decât credinţa. Sora mai mică se lasă
ghidată de îngeri pe traseul iniţiatic ce-o duce către edenul
făgăduit, către Grădinile inimii Domnului, pe aburii
norilor. Poemele, de o mare acurateţe, emanând contaminant
energii pozitive şi înseninări demne de marii
mistici ai omenirii, sunt tot atâtea ritualuri de trecere
spre tărâmul unde dorurile şi singurătăţile existenţiale
se contopesc paroxistic în bucuria regăsirii celor pe care
altminteri nu i-am întâlnit decât în vis: „Manuel, / vara
e-aproape – / câmpia îşi înalţă florile, / greierii muşcă
din noapte, / Îngerii îşi întind braţele / şi ne poartă pe
ape!... // Păsările saltă în aer, dar niciuna nu cântă!... /
Singur, clopotul bate / Cu limba căzută-ntr-o parte, / iar
lumea se-nchină / şi piere în umbră!... // Ştiu că eşti tot
mai singur / şi îţi este dor, / de aceea îţi scriu poeme /
cu inima de mătase, / în timp ce marea / ne leagănă
visul, // Iar tu stai acolo, pe aburul / norilor, până se face
ziuă, / până se face noapte, / până vom trece pragul /
de dragoste şi de moarte!...” (Până vom trece pragul).
Cartea Cu privighetoarea pe umăr a Iulianei Paloda-Popescu
este, indiferent de pagina la care o deschidem,
o carte a bucuriei de a exista prin Cuvântul
Domnului. Girată printr-o prefaţă a lui Radu Cârneci, e
o carte a concilierii universale prin credinţă şi prin armonia
elementelor fundamentale ale firii. Ea luminează
asemeni lacrimilor lui Christ ori a rănilor sale. E surprins
în aceste poeme de zile mari miracolul prin care increatul
ori paradisul amniotic hălăduieşte cu viaţa şi cu
moartea, aceasta din urmă nefiind, la rându-i, decât o
perpetuă revenire în foşnetele mării şi-n cântecele păsărilor,
un éternel retour prin care şi în care realitatea şi
visul, numitul şi nenumitul, strigătul/cântecul şi tăcerea
se întrepătrund şi se stimulează reciproc într-o inegalabilă
sărbătoare a luminii smerite. Prin asemenea cărţi,
întru totul curate şi ziditoare întru frumos şi credinţă,
atingând nu o dată trăirea şi arderea mistică, tradiţia
poeziei religioase româneşti având ca repere nume precum
Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Radu
Gyr, Valeriu Anania, Daniel Turcea ori Ioan Alexandru e
pe un drum şi pe nişte mâini cum nu se poate mai bune.
132 SAECULUM 5-6/2011
PRO