OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

proză
greu, distanţele i se păreau foarte mari şi camera refuza
să se lase cucerită cu prea mare uşurinţă. Podeaua
scârţâia sau pocnea, de-a dreptul, din când în când, făcându-l
să tresară şi să se oprească preţ de câteva
clipe. Umărul i se lovi de ceva şi fu oarecum revoltat că
acesta o luase înaintea palmelor. Era un fel de dulap şi
se ridică, pipăindu-l cu atenţie. Marginea zgrunţuroasă,
petecele de hârtie lipite pe el şi, bineînţeles, cărţile, îi
confirmară că nu se găsea în altă parte decât în propria
lui cameră şi abia acum îi fu cu adevărat ciudă. Îi trecu
prin minte că totul avea să fie nespus de uşor din momentul
acela şi deschise, definitiv, ochii, care refuzau
însă, în continuare, să vadă. Nu ştia ce se întâmplă şi
faptul că nu putea controla nimic, nici măcar spaţiul cu
care era atât de familiar, îl scoase din sărite. Lovi de câteva
ori cu pumnul în etajeră. Se opri apoi şi încercă să
aşeze mobilierul din cameră, uşa, ferestrele şi soba, în
funcţie de etajeră şi de pat. Voia să găsească, în primul
rând, întrerupătorul electric, să aprindă becul acela atârnat
de două fire colorate, în mijlocul tavanului. Obiectele
refuzau însă, din păcate, să se aşeze într-o ordine
clară. Obişnuia să le schimbe locul destul de frecvent,
uneori nu păstra aceeaşi aşezare mai mult de două-trei
săptămâni. Îl plictisea ordinea fixă, îi plăcea să schimbe
totul, era ca şi cum s-ar fi mutat, de fiecare dată, în altă
parte, ca şi cum spaţiul ar fi fost cu totul la dispoziţia lui
şi ar fi putut face orice modificări după bunul plac.
Numai că, iată, spaţiul se revoltase, până la urmă, şi-l
făcuse să piardă orice control.
Etajera fusese, pe rând, la marginea dinspre sudvest,
la cea dinspre sud-est, în mijlocul peretelui dinspre
nord şi în prima jumătate a celui dinspre est. Fusese
aşezată atât pe colţ, cât şi de-a lungul peretelui. Cel mai
puţin îi plăcuse aşezarea pe colţ, pentru că rămânea o
zonă destul de mare goală în spate, care se umplea
rapid cu pânze de păianjen, iar uneori îi mai cădeau şi
cărţi sau alte obiecte dincolo, fiind nevoit să o dea la o
parte ca să le recupereze. Gândindu-se la etajeră, îşi
amintea că, anul acela, le ceruse părinţilor să spargă
peretele dinspre bucătărie, ca să ajungă mai uşor acolo,
altfel trebuind să treacă prin hol, să iasă de tot din casă
şi să intre în bucătărie pe uşa exterioară. Avea, aşadar,
două uşi, situaţia s-ar putea să se simplifice, se gândi.
Numai că întrerupătorul se găsea lângă cealaltă uşă,
cea care dădea înspre hol şi, oricum, încă nu reuşise
să-şi amintească ultima aşezare a mobilierului. Ceea
ce era destul de clar în momentul acela era faptul că
străbătuse un perete de-a lungul căruia se aflau patul,
etajera şi, desigur, una din cele două ferestre, pe care
palmele sale nu o atinseseră pentru că erau prea ocupate
cu podeaua. Da, se gândi, lucrurile deveneau cu
adevărat simple. Străbătuse peretele sudic, urma, logic,
peretele vestic, pe care se afla cea de-a doua fereastră
şi, pe colţ, soba, apoi, spre dreapta peretele nordic, cu
uşa care ducea spre bucătărie şi, în fine, peretele estic,
cu uşa care ducea spre hol şi cu întrerupătorul electric,
la care îşi dorea cel mai mult să ajungă. Şi totuşi, îi
luase foarte mult timp să străbată peretele sudic, se întâmplase
oare ceva cu camera lui În plus, ochii refuzau
în continuare să vadă, nu distingea absolut nimic
în întuneric. Se hotărî să se deplaseze mai repede, cu
orice risc, dar îi fu teamă să abandoneze peretele şi să
traverseze, pur şi simplu, camera. Voia să păstreze un
punct de reper sigur şi să se ghideze cu ajutorul palmelor.
Descoperi mai întâi perdeaua, pipăi, în spatele ei,
fereastra, se lovi de masă, apoi de sobă. Aceasta din
urmă era caldă încă şi rămase câteva minute bune lipit
de ea, bucuros că scăpase de peretele umed. Şi peretele
dinspre bucătărie trebuia să fie, în mod normal,
cald, mai ales că soba de dincolo era lipită tot de el.
Pipăi desenele în relief de pe plăcile de teracotă şi reproduse,
în minte, imaginile. Abandonă apoi soba, cu
oarecare strângere de inimă, şi îşi continuă drumul.
Găsi uşa dinspre bucătărie, trecu de noptiera cu oglindă
şi ajunse, în sfârşit, la ultimul perete.
Uşa dinspre hol fusese păstrată din casa veche,
moştenită de părinţii săi. Era subţire, iar în partea de
sus avea două rânduri de ferestre, neizolate, ca şi cele
de la ferestrele mari. Simţi curentul rece venit dinspre
hol, îndreptându-se spre sud şi, grăbindu-se, făcu un
pas prea mare, lovindu-se rău de marginea patului. Se
aplecă şi se prinse de picior, strângând cu mânie zona
dureroasă. Rămase aşa o perioadă destul de îndelungată,
după care îşi aminti că ajunsese, că deasupra lui
trebuia să se găsească întrerupătorul şi că toată nebunia
aceea avea să se încheie. Se aruncă, pur şi simplu,
spre el şi apăsă. Lumina puternică îl făcu să închidă din
nou ochii, dar făcu eforturi să se acomodeze cât mai repede
cu ea, strângând cu putere din pleoape, de mai
multe ori.
Era camera lui, recunoştea acum totul. În mijloc se
găsea o a doua masă, pe care naşul său de botez le-o
făcuse cadou de curând şi pe care uitase s-o ia în calcul
mai devreme, când încercase să refacă harta încăperii.
Se rezemă de perete şi încercă să înţeleagă ce se întâmplase,
dar nu reuşi deloc să lămurească lucrurile.
Fusese poate un vis de care nu reuşise să se elibereze
decât cu foarte mare greutate şi toată călătoria aceea
prin cameră i se păru o mare tâmpenie şi îşi spuse că
nu ar trebui să se mai repete. Se apropie, pe rând, de
cele două ferestre, şi privi afară. Deşi nu se vedea niciun
bec de-a lungul drumului, cerul era înstelat, iar grădina
era acoperită de zăpadă. Pe fereastra dinspre vest
se vedea, foarte aproape, piersicul tânăr, care rezista
cu greu sub greutatea imensă şi îşi promise că, dimineaţă,
îl va elibera. Pe cealaltă fereastră zări aleea ce
ducea spre poartă. Zăpada păstra cât se poate de clar
urmele paşilor tatălui, revenit la miezul nopţii de la serviciu.
Numără paşii, dinspre poartă până la scările de
la marginea săliţei din dreapta: erau unsprezece. Se
aşeză pe pat, rezemat de perete, acoperindu-şi picioarele
cu plapuma, cam în felul în care se acoperea bunica
lui, ca să coase.
Îi era frig. Privi îndelung obiectele atât de apropiate
de sufletul lui. Erau ale lui, toate, camera aceea era a
lui şi se simţi bine gândindu-se la asta. Mai încercă de
câteva ori să-şi dea seama ce se întâmplase, cum de
se putuse rătăci aşa de uşor între somn şi realitatea
propriei camere, după care lăsă baltă toate acestea, bucurându-se,
pur şi simplu, că era acasă şi că era bine.
Respira adânc, tremurând din ce în ce mai uşor. Îşi
strânse plapuma ceva mai sus pe corp, rămânând aşa,
până dimineaţă. Clipea tot mai rar, observând apropierea
timidă a somnului, dar refuză să închidă ochii.
122 SAECULUM 5-6/2011
PRO