OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

– Tovarăşa, a ţipat el, ca şi cum atunci vedea pentru
prima oară persoana care îi stătea în faţă. Cel care citeşte
aşa ceva nu-şi pune problema cine a scris, ci ce
a scris…
– Hai la cabinet, a zis şefa, zâmbind amar. Păcat…
Eşti fată tânără. Ar trebui să fii mai vigilentă…
Da, ştiu, confirmase Alla, regăsindu-şi pentru o clipă
curajul şi demnitatea. Primiţi demisia mea... Bineînţeles
că-i fusese acceptată. Când tata venise acasă, la
ţară, în week-end, o felicitase pentru atitudinea ei…
proză
Astfel s-a încheiat anul ei de directorat. Şi nu-i păruse
rău. Fusese numit în funcţie, însă, oaia neagră a
şcolii. Biologul alcoolic. Mai bine cu un beţiv în fruntea
instituţiei, decât cu o individă prost orientată din punct
de vedere ideologic.
– Şi dacă n-ai avea de la cine învăţa, îi spusese generala,
primindu-i coala scrisă cu textul abdicării. Şi privise
vinovată la tatăl ei.
– Din păcate, aşa-i, a conchis bărbatul.
Ovidiu Baron
SOMNAMBULUL
Camera aceea îi era cu totul necunoscută. Se ridicase
din pat şi scormonea neîncetat cu privirea, dar nu
vedea nimic. Se întrebă de mai multe ori dacă avea
ochii deschişi, dar nu-şi putu răspunde. Ridică mâinile
şi pipăi: erau deschişi. Era o noapte îngrozitor de nea -
gră, o vedea pentru prima dată aşa, dacă se poate
spune că o vedea cu adevărat. Îşi pipăi din nou ochii.
Nicio schimbare. Bine, mâinile mele vor fi ochii mei, îşi
spuse, după care le întinse în faţă, fără să atingă nimic.
Sunt într-o cameră goală, îşi spuse, o cameră pe care
nu o cunosc. Se sperie puţin, după care se gândi că lucrurile
nu puteau sta atât de rău.
Închise ochii şi, cu mâinile întinse, începu să
meargă, dar se lovi cumplit de marginea patului, din
care tocmai se ridicase. Nu e o cameră goală, se gândi
prosteşte, după care se aplecă şi pipăi marginea patului.
Perna şi plapuma aceea groasă i se părură cunoscute.
Mama lui făcea astfel de perne, pe care le umplea
cu pene de găini sau de curci. Erau moi, confortabile,
deşi puţin cam mari. Uneori câte o pană încerca să evadeze,
iar el o prindea şi o trăgea cu totul afară. Plapuma,
în schimb, era făcută de bunica. În fiecare iarnă
întindea câte una pe podea, în camera dinspre fânar.
Erau destul de mari ca să acopere trei sau patru persoane
şi îi lua cam o lună să termine una. Stătea pe
marginea patului sau pe un scăunel, ridica plapuma
dintr-o parte şi, aşezând-o pe genunchi, cosea. Încetîncet,
plapuma se acoperea cu linii simetrice, apăsate.
Se mira de răbdarea bunicii. Deşi îi plăcea uneori s-o
privească lucrând, munca ei i se părea destul de grea
şi de monotonă.
Se simţi mai bine, camera putea să fie, la urma
urmei, una din încăperile casei lor sau poate se găsea
în vizită la bunica. Trecu repede în revistă câteva familii
care foloseau plăpumile acelea, realizate de ea, erau
mai mult membri ai familiei, unchi, mătuşi, străbunici,
câţiva vecini de-ai bunicii... Nu-şi amintea ca mama să
fi făcut, la rândul ei, perne la comandă, dar tipul acela
de perne era destul de comun, îl găsise în multe case.
Aşadar, patul nu-i era de mare folos, nu era un reper
PRO
SAECULUM 5-6/2011
destul de solid, nu îşi putea da seama în ce cameră şi
în a cui casă se găsea în acel moment. Deschise din
nou ochii şi încercă să vadă, dar întunericul îl orbise cu
totul. Îi închise la loc, oarecum supărat. Voia să iasă, se
trezise deja de câteva minute bune şi voia să-şi amintească
ceva care să-l lege de locul acela, dar nu-i venea
în minte nimic. Era gol, mintea lui era un amestec nedefinit
de frânturi, de instantanee care nu-l ajutau cu
nimic. Camera nu avea decât un pat, cel puţin aşa credea,
nu îşi amintea cum ajunsese acolo, nu ştia pe
unde să iasă. Vru să strige, dar îi fu ruşine, nu voia să
pară lipsit de curaj. La urma urmei, era problema lui,
trebuia să găsească singur o soluţie.
Se apropie, pipăind cu atenţie marginea patului, de
un perete. Era rece, ba chiar părea puţin umed şi dintr-o
dată i se făcu frig. Cel mai uşor ar fi fost să se ascundă
sub plapuma călduroasă şi să aştepte, dar se gândi
imediat că nu putea face asta, nu îi plăcuse niciodată
să aştepte. Mâinile începură să se plimbe singure pe
perete, în sus şi în jos, prin umezeala discretă, făcându-l
să tremure serios. O porni spre dreapta, lăsându-se
ghidat de propriile palme. Camera nu putea fi
atât de mare, trebuia să găsească o ieşire, până la
urmă. Tremura şi de frig, dar îl cuprinsese un fel de
furie, simţea nevoia să urle sau chiar să lovească. Simţea
o neobişnuită nevoie de răzbunare, dar nu ştia împotriva
cui să o îndrepte. Palmele se duseră în sus, cât
îi permitea înălţimea, dar peretele era prea înalt, nu
putea ajunge la tavan. Coborî apoi şi atinse podeaua,
erau scânduri lungi, late cam de o palmă, cu spaţii destul
de mari între ele şi simţi fragmente de pământ şi de
nisip, care îl făcură din nou să se gândească la casa
lor. Părinţii nu avuseseră lemn destul de bun pentru
podea, aşa că folosiseră scânduri care nu erau încă
destul de uscate şi care se depărtaseră în timp, lăsând
să se vadă pământul dedesubt. Ca să acopere golurile,
tatăl adusese odată nişte nisip, care se încăpăţâna
mereu să iasă.
Palmele continuară să exploreze podeaua, de-a lungul
peretelui, îndepărtându-se de pat. Înainta destul de
121