OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

proză
tare politico-ideologică al Partidului, aflat în sala de şedinţe
de la sediul ceape, s-a rugat, acolo, de nişte tablouri
cu tovarăşul şi cu tovarăşa, a mai găsit prin
dulapurile cu arhivă şcolară nişte pliante cu vizitele conduceri
de partid şi de stat prin China, prin Somalia, pe
toate le-a aranjat pe fondul purpuriu al pânzei, ba la mijloc,
pe o coală albă, a mai afişat şi o poezioară, una
mică, de o strofă, scrisă însă cu litere de o şchioapă, a
unui elev din clasa a şaptea, lucrare pe care ar fi trebuit
s-o citească mai întâi, dar, ocupată fiind, a lăsat sarcina
asta s-o îndeplinească eleva responsabilă cu activitatea
cenaclului literar din şcoală, care fără să i-o mai arate
profesoarei, o afişase direct, în mijlocul pozelor. Scurtu -
ţul text, de numai şase versuri, suna astfel: Ţara asta-i
carul mare / Şi ce boi la jug mai are, / dar mai boul dintre
boi / Stă pe capră ţonţoroi / Şi cu biciul dintr-o sfoară /
Mână carul prin ponoare.
Colţul agitatoric fusese încheiat în prima săptămână
de după inspecţie. Noii directoare chiar îi plăcea ce ieşise,
cu toate că îl încropise la repezeală, bănuia că nu-i
prea bine că-l plasase pe peretele holului de ieşire a
elevilor în pauză şi nu pe holul mare, în care dădeau
toate clasele, în fine, dacă va fi întrebată se va justifica
prin aceea că pe vreme de pauză elevii nu sunt lăsaţi
să staţioneze pe acel hol, şi-apoi, pe celălalt, ar putea
să caşte gura la poze cât doresc. Vai, vai, să nu care
cumva să se exprime cum gândeşte, „adică cum să
caşte gura, să intuiască, tovarăşa”, îi curgeau cuvintele
în gând, în felul de abordare al şefei învăţământului judeţean,
„să ia aminte ce conducător avem, cât e de
tânăr şi ager, câtă vigoare se arată pe chipul lui, şi ce
preţioase indicaţii ne dă.” „Desigur, desigur”, o aproba,
dând din cap, subalterna. Vocea îi continua, ca pentru
sine: „Şi-alături, pe tovarăşa lui de viaţă, mama noastră,
mama ţării, simbolul de fericire şi fertilitate al patriei române,
academicianul de renume mondial, Elena, frumoasă
ca cea din Troia, şi bună ca pâinea…”
Tânăra directoare dădea drumul copiilor acasă, se
furişa în holul de ieşire în pauză şi zilnic admira colţul
ei, căci singură, aproape singură îl proiectase şi-l afişase,
şi-aştepta cu nerăbdare vizita de control, promisă.
Pe ziua de 30, Alla se sculase dis-de-dimineaţă, plecase
înspre şcoală aproape pe întuneric, de nu întâlnise
pe cale ţipenie de om, doar câinii dezlegaţi ai gospodarilor
care o mârâiau şi-o lătrau, intrase în clădire şi se
duse direct la fotomontaj. Chipurile din poze îi zâmbiseră
parcă, înclinând capul a mulţumire că tare bine se
simt aşa, afişate pe acel perete, apoi intrase în cabinet
să-şi mai pună din acte la punct. În cursul zilei, aproape
că nu putuse să-şi ţină orele, că tot timpul era cu ochii
pe geamul mare al cabinetului şcolar, aşteptând clipa
când vor sosi înalţii oaspeţi. Nu se întâmplase aceasta
nici la 9, nici la 10, nici la ora 11. Ci exact la 13,30, după
ieşirea de la cursuri a ultimei clase.
Maşina inspectoratului aproape că aterizase în
stradă, oprind în direcţia porţii, şi din ea coborâse inspectoarea
neagră, însoţită de un bărbat. Alla rămăsese
uimită când descoperise că persoana necunoscută era
chiar tatăl ei. „Doamne, îşi zisese în gând. O şcoală,
controlată de inspectorul general şi de primul-secretar
de partid al judeţului. Oare ce crimă am făcut” Ieşise
şi-i întâmpinase pe scări. Tata urcase scările grăbit şi-şi
îmbrăţişase, ca de obicei, fiica. Şefa afişase un zâmbet
controlat, ca şi cum i-ar fi spus, ce, credeai că nu sunt
în stare şi de aşa ceva şi-i întinsese mâna, condescendent.
– S-a rezolvat, tovarăşa…
– Bineînţeles, doamna general…
– Vă place cum se exprimă fiica dumneavoastră, tovarăşe
Prim
– Asta, fiindcă vă iubeşte, tovarăşa general…, zâmbise
părintele. Şi-apoi, de ce să vă supăraţi că sunteţi
văzută ca o doamnă…
– Eu nu mă supăr. Eu aduc la cunoştinţă…
– Poftiţi, i-a invitat directoarea, luând-o în faţă, şi
deschizând uşa către holul de evacuare… Aici am pregătit
totul…
Cei doi o urmară, se opriră în spatele ei şi priviră pe
perete. Deocamdată nimic nu vedeau clar, căci holul,
luminat doar de ochiul mic de sticlă din partea de sus a
uşii de ieşire, rămânea în penumbră.
– Dar, aici, n-aveţi bec...
– Nu, n-avem… Adică a fost, dar s-a…
– Proastă gospodărire, tovarăşa…
Tânăra s-a dus şi a deschis uşa cât era ea de largă.
În sfârşit, lumină suficientă inunda încăperea. Atunci se
consumase clipa fatală a carierei ei de educator. Aşa
avea s-o numească, pentru tot restul vieţii. Fatală. Tata
mai întâi, apoi inspectorul general îşi duseseră palmele
la fălci şi dădeau, nedumeriţi, din cap.
– Nu, nu se poate, totul e absurd…
– Caraghios, pur şi simplu iresponsabil, scrâşnise
inspectoarea.
Când Alla privise mai atentă, simţi c-o prinde ameţeala.
Se sprijinise de pereţi şi rămăsese aşa, fără grai,
câteva clipe… În toate fotografiile, chipul lui N. Ceauşescu
avea mustăţi, iar al Elenei, aripi. Secretarul general
al partidului era un fel de moş Crăciun, şi cu sac
în spate, iar soţia lui, un fel de zână-înger.
– Cine a făcut-o a întrebat şefa învăţământului.
– Copiii, de bună-seamă, abia a îndrugat directoarea,
revenindu-şi, în sfârşit, din ameţeală…
– Când, cum insistase tata…
– Cred că acum câteva minute mai înainte. Până la
ora 12, nu se atinsese nimeni de ele…
Inspectoarea general privise la primul-secretar, primul-secretar
la inspectoare…
– Copii inconştienţi, a murmurat bărbatul, schimbând
oarecum tonul afectat. Pur şi simplu, s-au jucat…
– Admitem cazul, tovarăşe Prim. Dar ce poezie este
asta Degetul arătător, cu unghia ascuţită ca un cioc de
pasăre răpitoare, şi cu manichiură, ţâşnise săgeată
către text. Primul secretar citise, pe silabe:
– Ţa-ra a-sta-i ca-rul ma-re… mai bo-ul din-tre boi
Mâ-nă… cu biciul Cine-i boul dintre boi… şi cine mână
cu biciul… Tu, o scânteie pe fiică din priviri, ai citit ce
a scris acest copil...
– Nu cu foarte mare atenţie, e adevărat, dar copiii,
la vârsta aceasta, nu sunt în stare să dea conotaţii în
versuri. Ori dumneavoastră la asta vă gândiţi…
120 SAECULUM 5-6/2011
PRO